vineri , 24 noiembrie 2017
Home » Sănătate » Sinuciderea asistată: da sau nu?
Sinuciderea asistată: da sau nu?

Sinuciderea asistată: da sau nu?

Una din mesele rotunde organizate în cadrul Conferinţei Naţionale „Sinuciderea şi stavile în prevenirea ei. Comportamentul autolitic. Tulburarea depresivă”, care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute la Miercurea-Ciuc, a pus o problemă extrem de controversată: s-ar putea vorbi, în România, acum sau în viitor, despre posibilitatea „sinuciderii legale”, asistată de medic?

Deocamdată, atât în zona balcanică, cât şi în ţările foste comuniste, nu avem legalizată în vreo formă sau alta o asemenea posibilitate. În Europa sunt însă câteva ţări care permit sinuciderea asistată şi chiar eutanasierea. Olanda este prima ţară din lume care a legalizat eutanasierea, adoptând legea în 2002, cu toate că eutanasierea a fost tolerată încă din anii 1970. În Belgia, eutanasierea este legală de aproape 10 ani, dar numai pentru cei care „suferă de o boală gravă şi de dureri insuportabile, atât fizice, cât şi psihice”. Deşi o bună parte din comunitatea medicală din Luxemburg a fost împotriva legalizării eutanasierii, în anul 2009 a devenit cel de-al treilea stat european care a oficializat această practică. În Elveţia, sinuciderea asistată este legală încă din anii 1930; e de precizat că nu numai cetăţenii elveţieni au dreptul la sinucidere asistată, ci şi persoanele străine, fapt pentru care presa vorbea despre nocivitatea turismului suicidar, o afacere de milioane de euro. În Germania, pacienţii au dreptul de a refuza orice tratament care ar putea să le salveze viaţa, iar sinuciderea asistată este semi-legală.

Fiecare om are dreptul să decidă asupra sa, dar nu cu mâna altuia, pentru că atunci practic este vorba despre omor

Dr. Gabriela Costea, medic primar psihiatru, membru în departamentul de expertize medico-legale psihiatrice la Institutul Naţional de Medicină Legală ,,Mina Minovici”, care a moderat masa rotundă, a deschis discuţia, spunând că asupra sinuciderii asistate se poartă discuţii foarte aprinse pe mapamond. „Adică omul vrea să se sinucidă şi cere asistenţă din partea altuia, deci altul să-l omoare pentru că el se sinucide. Asta e, grosso modo, ideea sinuciderii asistate, mai departe se intră în tot felul de clasificări, în noţiuni legale şi juridice, se fac tot felul de diferenţieri, dar ideea principală este asta. Sigur, putem discuta despre moartea în demnitate şi sinuciderea asistată. Fiecare om are dreptul să decidă asupra sa, dar nu cu mâna altuia, pentru că atunci practic este omor şi incitare la omor. Dacă ai capacitatea psihică de a incita la omor, o ai şi ca să te sinucizi. Că nu are condiţia fizică s-o facă nu e un argument. Acesta e punctul meu de vedere. Să nu uităm că şi incitaţia la sinucidere se pedepseşte, e vorba de art. 191 Cod penal”.

Apoi dr. Gabriela Costea a descris un caz din ţara noastră, descriere pe care o concentrăm mai jos, eliminând orice element de identificare: Un cuplu în vârstă care nu avea copii, doamna având cancer în ultima fază, era sub morfină şi avea dureri mari, domnul era şi el în vârstă, nu mai avea posibilitate şi puteri să întreţină ambianţa familiei în mod decent şi perspectiva imediată era ajungerea într-o stare de degradare. În fine, din milă, din neputinţă, de disperare, bărbatul şi-a omorât soţia. Anchetatorii au mers întâi pe varianta sinuciderii asistate, dar omul a spus sincer: ea nu mi-a cerut niciodată s-o omor, dar îmi spunea că nu mai suportă durerile, nici viaţa şi nu mai puteam nici eu, la 80 de ani… Pur şi simplu nu mai puteam! Soţia nu dormea, nu mai putea nici el să doarmă, n-avea cine să facă mâncare, să-i ajute, şi atunci asta-i rezolvarea: ea nu mai suferă, eu mă duc la închisoare, am adăpost şi hrană asigurată.

„Până unde ar putea merge această sinucidere asistată? Îi ferim de o viaţă şi un deces lipsite de demnitate şi de suferinţă. Însă ceea ce am povestit e un caz limită, nu este sinucidere asistată, care la noi prin lege este interzisă”, a completat d-na Costea.

Suicidul altruist al doctorului Veress

Dr. Veress Albert, vicepreşedintele Asociaţiei Române de Prevenţie a Suicidului (ARPS), a lansat o idee destul de extravagantă care a alimentat ulterior multe comentarii, respectiv ideea suicidului altruist, o variantă apropiată mai mult de ideea prevenţiei decât a suicidului asistat. „Dacă avem atâţia sinucigaşi să existe o fundaţie, o societate acceptată de către stat, unde să se prezinte cine vrea să se sinucidă. După expertizare, facem toate demersurile, psihoterapie, medicamentaţie etc. şi tot ocupându-ne cu el o să-i treacă damblaua sinuciderii. Aşa vom salva o parte dintre ei. Dar dacă tot nu-i trece, atunci să facă o sinucidre altruistă, şi prin testament să se supună transplantului de organe. Oferă-ţi organele ca să salvezi alte vieţi, dacă tot pieri, să n-o faci degeaba! Aceasta e ideea mea trăznită, şi o lansez chiar dacă ştiu că articolul 191 ne pedepseşte. Dar dacă cândva în viitor se va legifera o prevedere apropiată de această idee, avem totuşi şansa să salvăm omul care se pregăteşte de sinucidere tocmai pentru că ne ocupăm de el şi primeşte acel ajutor pe care în alte cazuri nu am putea să-l dăm, deci ţintim în fond prevenţia sinuciderii”, a conchis organizatorul conferinţei de la Miercurea-Ciuc.

Foarte fermă, prof. univ. dr. Doina Cosman, preşedinta ARPS, a afirmat că „aicea sunt mai multe lucruri care ţin de legea juridică în care nu există o asemenea posibilitate şi sper să nici nu existe în România – şi cu aceasta mi-am expus poziţia împotriva sinuciderii asistate şi a eutanasiei. Deci nu avem lege şi în afara acesteia tot ce ai spus aicea se aşează sub cupola cuvântului crimă şi o astfel de asociaţie sau un astfel de centru cad sub incidenţa articolelor de Cod penal”.

Derogarea liberului arbitru nu poate fi acceptată din punct de vedere filosofic, teologic şi moral

Mai departe, prof. Cosman a insistat pe evidenţierea faptului că un „principiu foarte important, dincolo de legea morală, este liberul arbitru, care e un bun al persoanei şi nu poate fi transmis altei persoane, aşa văd eu lucrurile din punct de vedere juridic şi teologic. Liberul arbitru este capacitatea persoanei de a hotărî asupra sorţii sale, care-i sunt raporturile cu celelalte persoane, cu Dumnezeu, entitatea superioară şi cu el însuşi. În momentul în care el îşi derogă acest liber arbitru, adică capacitatea de decizie asupra vieţii sale, pe care nu şi-a creat-o el, în acel moment îţi dă ţie liberul arbitru al lui, ceea ce este de neacceptat nici din punct de vedere filosofic şi moral. Liberul arbitru ne aparţine, facem cu viaţa noastră până la capăt ceea ce noi dorim, chiar fără capacitatea conştiinţei proprii. Legea lui Hippocrate retransformată modern prin Declaraţia de la Geneva (n.r: Declaraţia de la Geneva, adoptată în 1948 de Asociaţia Medicală Mondială, afirmă: „Voi acorda cel mai mare respect vieţii umane încă de la începuturile ei”), când am terminat facultatea am jurat pe Legământul lui Hipocrate, primum non nocere (în primul rând nu dăuna) şi niciodată nu voi trece peste acest legământ. Eu asist persoana să nu se sinucidă, asta este suicidul asistat, în concepţia mea, nu să ajut persoana să nu se simtă rău”.

În continuare, prof. Cosman a accentuat că „mai intervine şi conştiinţa spirituală a fiecărui om, eu nu sunt de acord cu aceste fapte permise de legea americană (n.n.: în unele state americane, suicidul asistat e permis), inclusiv cu eutanasia şi mă înscriu în tot ce a publicat Vaticanul pe această temă şi cred că a atenta la templul Duhului Sfânt care este corpul, este un păcat şi avem o mulţime de versete în Biblie în care se precizează că nu avem voie să atentăm la viaţa noastră”.

Adică ce facem, omorâm pe cineva ca să ne simţim noi mai bine sau pentru că am obosit?

Dr. Gabriela Costea: „Eu sunt ortodoxă, sunt împotriva suicidului asistat şi nu m-am jenat să-mi susţin punctul de vedere nici când eram novice. În definitiv, cât credeţi că poate fi de acoperitoare o prevedere legislativă care să nu conducă la exagerări? Apoi mai depinde cum privim viaţa şi moartea, care sunt particularităţi culturale. De pildă, nu vei găsi familie de greci în vârstă care să decidă: hai să ne sinucidem. Şi până la urmă de unde ştii că nu se va găsi cineva să folosească pentru binele lui metoda propusă de dr. Veress cu privire la transplant – sau nu-l pună să facă un testament, un act de vânzare fals etc.? Deci lucrurile sunt foarte delicate din punct de vedere juridic, iar din punct de vedere medical, eu am cunoscut inclusiv un medic veterinar care refuză să eutanasieze! Deci nu se poate, suntem medici şi asta avem de făcut, putem ajuta suferinţa omului, avem morfine, tot felul de paleative. Apoi suferinţa morală e mai mult a celuilalt: adică ce facem, omorâm pe cineva ca să ne simţim noi mai bine sau pentru că am obosit?”.

Pentru a lămuri lucrurile în ce priveşte legea românească, dr. Bogdan Mălinescu (Institutul de Medicină Legală Bucureşti) insistă asupra articolului de Cod penal care nu permite să se înfiinţeze o asociaţie ori să se deschidă un centru cu profilul propus de dr. Veress. Ca atare, reproducem exact articolul 191 din Codul penal cu titlul Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, cu cele 4 alineate ale sale: (1) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani. (2) Când fapta prevăzută în alin. (1) s-a săvârşit faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani. (3) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (4) Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)-(3) au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

Propunerea dr. Veress e valabilă peste 200 de ani

După comentariile ce au urmat, dr. Veress s-a retras strategic, mulţumit că, făcând pe avocatul diavolului, a iscat o controversă interesantă, spunând că din ideea iniţială poate rămâne viabil măcar un centru de consiliere: „poate pierdem un om, dar salvăm alţi şase”.

Dr. Lavinia Duică (Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu) a fost de părere că ceea ce spune Veress Albert e posibil să se legifereze într-un fel sau altul peste 200 de ani, în vreme ce dr. Dana-Cristina Herţa (Universitatea de Medicină şi Farmacie Cluj-Napoca) e de părere că atunci când politicul va interfera cu aspecte extrem de complexe şi delicate „cum ar fi ceea ce numim liber arbitru sau cu ceea ce consideră fiecare a fi moartea cu demnitate ori a trăi cu demnitate, vom intra practic în opera lui Orwell”.

Dr. Iulia Trifu, şef de lucrări la IMF Bucureşti, afirma că „în populaţia vulnerabilă cu autosugestibilitate pronunţată activează nişte fantasme – că ce bine e să existe aşa ceva precum eutanasia – şi legislaţia e bine să fie fermă din punctul acesta de vedere. Dar ideea a pornit de la cei care au suferinţe somatice foarte mari şi pe care nu le mai suportă, nu le pot duce mai departe. Însă vorba aceea, să nu-ţi dea Dumnezeu cât poţi duce, căci teoretic instinctul de supravieţuire se amplifică la suferinţă somatică mare şi atunci când spui că nu mai poţi duce, este vorba în fond despre o perturbare a simţului de supravieţuire”. Tot d-na Trif a observat că „ideea trăznită” a dr. Veress tot spre prevenţie gravitează, şi dacă „de aici iese măcar un cabinet de consiliere”, e aproape suficient pentru etapa actuală.

În final, moderatoarea mesei rotunde a conchis că „orice sinucidere este un act împotriva firii şi a ceea ce trebuie să fie fiinţa, care tinde înspre perpetuarea speciei, pentru prezervarea vieţii. Îmi e imposibil să nu cred că în spatele oricărui suicid este o tulburare psihiatrică, ce mai tura-vura, că nu suntem noi în stare să vedem motivaţiile interioare şi le exacerbăm pe cele exterioare, asta e, deocamdată. Dar dacă tot trebuie cică să te omori, fă-o tu, altfel este instigare la omor!”.

Consemnare de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*