Sfinţi români şi străromâni: Sf. Cuv. Rafail şi Partenie de la Agapia

„Cuvântul Tău Doamne îmi e mie lumină, ca flacăra ce sfarmă întunericul de tină”

Figură iconică a unui trecut veşnic prezent, Sfântul îşi revarsă iubirea dobândită în lupte aprige de la Însuşi Iubirea-Izvor nesecat –  Viaţă, Cale şi Adevăr. Vorbeşte mereu cu siguranţă, dar cu capul plecat, ochii îi trădează trăirea… se ascunde, dar nu-l poţi trece în necunoaştere, deoarece chipul îi străluceşte de blândeţea Celui pe care-L imită. Caută prelung în inima auditoriului crâmpeia curăţiei baptismale, parcă încă sperând la o întoarcere spre albeaţa isopului (Ps. 50) deja roşit de la atâtea lacrimi jertfelnice ale Stăpânului.

Mereu aparent visător la un har nevăzut, dar negrăit de ancorat în realitatea curentă, cu chip sfârşit de ajunare, pare totuşi „îmbuibat” de o desfătare necunoscută ochiului îndoielnic şi neiniţiat. Umil în gesturi, dar măreţ în fapte… el nu mai caută nimic. E liniştit… a aflat Izvorul Fericirii nesecate ce veşnic izvorăşte o Apă ce astâmpără şi cea mai aprigă sete, setea de nemurire. Nimic nu îl mai deranjează: lanţuri, schingiuri, închisoare, moarte – în toate găseşte isihia Aceluia de care ştie că le-a suferit înaintea sa şi astfel nu e singur, ci mai mult! Crucea care pare a-l frânge îi este mai uşoară – are un tovarăş de durere care îl îmbărbătează făcându-l a înţelege că nimic din cele ce-i pot vătăma trupul, nu-i vor putea atinge sufletul dacă va rămâne statornic.

Sfântul ştie că nu el face minunile pe care oamenii i le atribuie, ci Hristos care lucrează în şi prin el, şi încearcă să-i facă conştienţi şi pe aceştia de aceasta.

O viaţă de cer trăită pe pământ a unor „vase” pline de veşnicie, Sfinţii pe care Biserica noastră Ortodoxă îi prăznuieşte mâine sunt, istoric vorbind, trăitori ai secolului XVI-XVII, vieţuind împreună sub semnul ascultării jertfelnice a chipului cuvioşiei monahale în Mănăstirea Agapia Veche.

Despre Sfântul Rafail, tradiţia vorbeşte cum că ar fi fost de loc din satul Bursucani, comuna Bălăbăneşti, aflată în nordul judeţului Galaţi (iar după alte izvoare în satul Bursucani, din ţinutul Bârladului), fiind născut în 1560. Încă de tânăr, dorind îmbrăcarea îngerescului chip, şi auzind de marele sihastru Eufrosin, a păşit spre viaţa monahală (cândva între anii 1580-1585) la Mănăstirea Agapia Veche, unde fiind primit, avea să nu o mai părăsească niciodată.

Aici a învăţat ascultarea şi a deprins rugăciunea inimii, hrănindu-şi sufletul cu smerenia şi trupul cu postul, urmând întru totul cuvintelor Mântuitorului care spune că „cine pune mâna pe plug să nu se uite înapoi”.

Nici vrednicul Rafail îmbrăcând haina călugărească nu a mai privit vreodată îndărăt la cele pe care le lăsase acasă, stabilindu-se în pădurile Agapiei, de unde sporind duhovniceşte a mânat la Hristos pe tot sufletul ce-l căuta, fiind socotit la acea vreme asemenea în trăire părintelui său spiritual, bătrânul Eufrosin.

Aici avea să se învrednicească de marele har al Preoţiei şi să dobândească prin milostivirea lui Dumnezeu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii sale pământeşti.

Întreaga sa viaţă a zidit cerul în chipuri de lut, dăruind pământului Moldovei după trecerea sa la Domnul (la vârsta de 80 de ani) mulţime mare de ucenici care i-au urmat faptelor credinţei.

În anul 1686, însuşi Mitropolitul Moldovei de la acea vreme, Dosoftei, avea să mărturisească sfinţenia Stareţului Rafail, care fusese dezgropat de părinţii nevoitori ai Agapiei şi adus spre închinare în Biserică. Datorită vitregiilor vremii a fost îngropat în mod tainic spre a nu suferi pângărire, locul îngropării Sfintelor sale Moaşte rămânându-ne necunoscut şi-n ziua de astăzi.

De asemenea, un alt mare nevoitor al Agapiei îi întruchipează Sfântul Partenie, Egumenul acestei obşti.

Urmând vieţuirii Sfântului Rafail în căutarea veşnicei părtăşii cu Hristos, a auzit de schimnicul Eufrosin, de la care a şi primit haina monahală, fiind închinoviat încă de tânăr în obştea de la „Livada Părinţilor” (denumire după care a rămas cunoscută în popor Agapia Veche).

Ziua se îndeletnicea cu lucrul mâinilor însoţit de rugăciunea neîncetată, iar noaptea cu privegherea, sporind mult prin râvna sa, încât pe mulţi i-a şi întrecut. Cu toate acestea nu a primit în inima sa focul mândriei, stingându-l cu isopul smereniei, al rugăciunii Doamne Iisuse şi al ascultării.

Ajunsă într-un moment de cumpănă, obştea mănăstirii alege pe Preotul Partenie în funcţia de egumen, fapt ce  avea să se dovedească a fi cea mai potrivită alegere, deoarece datorită nevoinţelor sale a sporit numărul credincioşilor, pe mulţi întărind şi vrednice fapte minunate înfăptuind, încât ajunsese să-şi petreacă timpul fiind vizitat de mulţi bolnavi şi săraci din părţile aşezării călugăreşti, dar şi de departe.

Despre acest mare sfânt ne vorbeşte Mitropolitul Moldovei Dosoftei, care între părinţii cu viaţă sporită duhovnicească pe care îi cunoştea personal îl aşează la loc de cinste pe Fericitul Stareţ Partenie.

Întocmai Sfântului Rafail este dezgropat la 7 ani de la moartea sa (1600) – şi fiind aflat învrednicit de Dumnezeu cu semnele sfinţeniei este adus spre mărturie în Sfânta Biserică, dar datorită năvălirilor turceşti este luat şi îngropat în loc necunoscut, aşa cum a rămas până astăzi.

Deşi trupurile lor sunt tăinuite, părticele din Sfintele lor Moaşte se păstrează în unele Mănăstiri din Moldova, fiind dăruite de Dumnezeu, mângâiere pentru tot genunchiul ce se pleacă Lui, cerându-le ajutorul mijlocirii acestor doi mari Sfinţi.

Sfânta noastă Biserică Ortodoxă Străbună păstrează amintirea lor şi în urma canonizării lor din şedinţa Sfântului Sinod din 5-8 martie 2008, le serbează viaţa şi nevoinţa în fiecare an la data de 21 iulie.

Preot drd. Panciu Laurenţiu-Gabriel

Comentarii:

comentarii