Sfântul prooroc Ilie Tesviteanul

iulie 18, 2014 in Religie

„Auzi-mă, Doamne auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu,

Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine” (III Regi, XVIII, 37)

Când Dumnezeu a pregătit omenirea pentru venirea pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos a ales din rândurile poporului evreu bărbaţi înţelepţi, virtuoşi, drepţi şi cinstiţi ca să călăuzească poporul la lumina dreptei credinţe şi să-l ferească de primejdia căderii în idolatrie. Aceşti bărbaţi au fost profeţii. Inspiraţi de Duhul Sfânt, aceşti mesageri ai voii divine şi organe ale revelaţiei au prevestit viitorul, au condamnat fărădelegea şi păcatul, au transmis oamenilor cuvântul adevărului dumnezeiesc, au cultivat şi apărat credinţa într-un singur Dumnezeu şi au proorocit timpurile mesianice, pregătind astfel calea spre Hristos.

În rândul profeţilor se înscrie la loc de cinste figura luminoasă a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. El „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov V,17), a trăit ca un om ceresc, a fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu, a avut o curăţie sufletească asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Biserica Ortodoxă îl numeşte în cântări „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”.

Era originar din Tesba Galaadului şi a activat ca profet în regatul lui Israel în secolul IX înainte de Hristos în vremea domniei lui Ahab, un rege imoral care săvârşise atâtea „fapte rele înaintea ochilor Domnului” încât întrecuse în fărădelegi pe „toţi cei ce au fost înaintea lui” (III Regi, XVI, 30). Acest rege îşi luase de soţie pe Isabela, o femeie păgână, care l-a atras la rătăcirea idolească, îndemnându-l să renunţe la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să îmbrăţişeze credinţa popoarelor păgâne care se închinau zeului Baal şi zeiţei Aşera (Astarta). Răutatea atinsese apogeul în clipa când regele a înălţat altare şi temple acestor zeităţi, silind poporul să părăsească slujirea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi să se închine lui Baal şi Astartei şi să le aducă jertfe.

Aceste fapte au aprins mânia Celui Prea Înalt şi braţul Său a lovit cu tărie şi fără cruţare pe cei rău-credincioşi, căci Sfântul Proroc Ilie anunţă: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” (III Regi, XVII, 1) „pentru că te-ai lepădat de Dumnezeul cel adevărat şi te-ai închinat la dumnezei falşi şi mincinoşi”. Şi aşa a şi fost, căci, din clipa aceea cerul s-a încuiat şi s-a făcut secetă mare încât nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ timp de trei ani şi jumătate şi poporul îndura foamea, lipsa şi sărăcia.

Domnul îl trimite pe Ilie, pentru a-l cruţa de foame şi sete şi pentru a-l izbăvi de răzbunarea Isabelei, „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!” (III Regi XVII, 3-4). Secând pârâul din cauza secetei, profetul primeşte înştiinţare de la Domnul să se îndrepte către Sarepta Sidonului, căci acolo îi poruncise unei femei văduve să-l hrănească. Femeia mai avea „o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior” (III Regi, XVII, 12) şi, totuşi, la rugămintea profetului, se lasă înduplecată şi îi pregăteşte acestuia o turtă ca să-şi astâmpere foamea, punându-şi credinţa în cuvintele profetului „Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis, dar fă mai întâi o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă, căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ” (III Regi XVII, 13-14).

Întâmplându-se ca să moară fiul văduvei, profetul se roagă lui Dumnezeu, Care învie pe fiul văduvei, făcând-o pe văduvă să exclame: „Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” (III Regi XVII, 23-24). Cunoscută este, de asemenea, minunea focului coborât din cer care a mistuit jertfa pregătită de Sfântul Ilie, minune prin care poporul a înţeles că Ilie este trimisul adevăratului Dumnezeu.

Pentru virtuţile sale alese, pentru viaţa sa aleasă, acest înger pământesc şi om ceresc nu a gustat paharul morţii, ci a fost înălţat cu trupul la cer. După ce a traversat împreună cu ucenicul său, Elisei, Iordanul, pe care îl despărţise în două cu mantia sa, s-a îndreptat spre pustie şi „pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi II, 11).

Râvna Sfântului Ilie pentru credinţă şi adevăr să ne fie şi nouă pildă de statornicie în credinţă, în dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi în lucrarea faptelor bune. Rugăciunea fierbinte a Sfântului Ilie şi postul său îndelungat şi osârduitor să reprezinte pentru noi un imbold lăuntric de a ne îndeletnici cât mai des cu rugăciunea, cu citirea cărţilor de folos sufletesc şi cu înfrânarea de la patimi. Viaţa curată, ascetică şi sfântă a Proorocului Ilie să devină pentru noi cei de astăzi model şi îndreptar al vieţii noastre creştineşti. Să ne dezbrăcăm de patimi, de vicleşuguri, de pizme şi de răutăţi prin pocăinţă sinceră şi stăruitoare ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu!

Preot Ioan Bidaşcă,

Parohia Ortodoxă Izvoru-Mureşului