Secretele care au ruinat România | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 21 aprilie 2018
Home » (Inter)Național » Secretele care au ruinat România
Secretele care au ruinat România

Secretele care au ruinat România

Se pare că secretomania Transgaz privind câştigătorii licitaţiei rezervării capacităţii interconectorului Ro-Hu are o motivaţie cât se poate de urât mirositoare: una dintre companiile beneficiare ale gazului extras din Marea Neagră este o companie extrem de apropiată de Viktor Orbán. Este oare normal să ştim mai multe amănunte despre contractele de achiziţie de armament decât despre contractele de rezervare a capacităţii unei conducte a statului?

La 25 iulie 2001 s-a semnat contractul de privatizare al combinatului siderurgic Sidex Galaţi, care reprezenta atunci 3% din PIB-ul României. Contractul a fost declarat secret şi astfel a rămas până în ziua de astăzi.

Printre cele mai importante prevederi ale contractului secretizat se numărau: păstrarea celor 27.000 de locuri de muncă, investiţii de peste 350 milioane USD şi un laminor nou-nouţ de bandă laminată la rece care să satisfacă cererea de tablă a noii industrii auto româneşti (Renault de-abia preluase Dacia Piteşti). Tot prin aceste prevederi secrete, statul român şi-a obligat cetăţenii să plătească 1 miliard USD, pierderi cauzate combinatului de către firma Bali International împreună cu fostul primar al Galaţiului, Dumitru Nicolae (director general al combinatului până în 1999).

Ei bine, firma fraţilor iranieni Alaghband reuşise să îngroape Sidex-ul în datorii în mai puţin de 2 ani, bazându-se pe o anexă „secretă” (denumită pompos „side letter”) a unui contract de finanţare, anexă semnată într-o magherniţă din Londra de către Nicolae.

Ca urmare a atâtor secrete bine păzite, România a plătit 1 miliard USD pentru ca un off shore din Insulele Virgine Britanice să preia 3% din PIB-ul României; a mai plătit apoi, datorită unor anexe tot secrete, salarii compensatorii pentru 20.000 de muncitori, care au părăsit combinatul, a mai plătit şi 52 de milioane USD despăgubiri către iranienii Alaghband şi s-a ales, în schimb, cu cinci din şase furnale demolate de către indianul Mittal, cu uzina cocso-chimică demolată şi cu producţia redusă la jumătate. Profiturile uriaşe realizate de indian în anii premergători crizei s-au dus toate în conturile unui alt off shore („Pacific Atlantic Dubai”) prin care se desfăşura comerţul cu preţioasa tablă gălăţeană. Iar impetuoasa industrie auto românească îşi procură, în continuare, tabla din Slovacia sau din Polonia.

Peste numai trei ani, în iulie 2004, Guvernul României vinde, tot printr-un contract secretizat (acum deja contractele secrete căpătaseră denumirea europeană de „contracte confidenţiale”), compania naţională petrolieră Petrom. La acea dată, Petrom era o companie profitabilă, care deţinea două rafinării (una la Brazi şi alta la Piteşti), combinate petrochimice (Doljchim plus Brazi plus Piteşti) şi avea licenţe de exploatare pentru tot ţiţeiul românesc şi pentru jumătate din rezervele naţionale de gaze.

Ca urmare a mult-invocatelor clauze „confidenţiale”, cumpărătorul austriac al 2% din PIB-ul ţării (atât era Petrom la privatizare) a mai obţinut şi un cadou nesperat: un preţ ridicol de mic al redevenţelor pe care urma să le plătească pentru accesul la rezervele naturale de gaze şi ţiţei. Astăzi, petrochimia de la Brazi şi Piteşti a fost desfiinţată, rafinăria de la Piteşti a fost demolată, Doljchim-ul a fost demolat şi pe locul său se va construi un parc de distracţii, redevenţele au rămas la fel de mici şi totul rămâne „confidenţial”. Între timp, preţul mondial al ţiţeiului a urcat de la 20 USD/baril (la privatizare) la peste 150 USD/baril (valoarea maximă) şi este astăzi peste 60 USD/baril şi se află pe un trend crescător.

Tot în iulie 2004, Guvernul României, printr-un alt contract „confidenţial”, se pricopseşte cu un studiu de fezabilitate realizat de firma Bearing Point în numai 2 (două zile); în baza acestui studiu, România semnează un alt contract „secretizat”, pompos intitulat „Sistemul Integrat pentru Securizarea Frontierei de Stat”, încheiat de Ministerul de Interne cu EADS Deutschland GmbH, în valoare de 534 milioane USD.

Tot în secret, în 2009, România a mai suplimentat cu încă 200 milioane USD acest contract, între timp cercetat de procurori. Ei bine, tot acest sac de bani s-a cheltuit în principal pentru securizarea graniţei de Vest (pe care o vrem acum desfiinţată că ofrandă adusă zeului Schengen) şi pentru achiziţia unui sistem de comunicaţii (Tetrapol) neacceptat în Europa. Astfel că, imediat după ce ne-am văzut blagosloviţi cu tehnologia inutilă Tetrapol, am mai cheltuit încă câteva sute de milioane să cumpărăm sistemele de comunicaţii Tetra, care ar fi trebuit luate de la bun început.

Cel mai cunoscut contract secret, însă, a fost cel pentru realizarea autostrăzii Transilvania, prin care România se obliga să plătească firmei Bechtel o sumă de 3 miliarde USD (ajunsă prin 2009 la 8 miliarde USD, peste 5% din PIB!) pentru a primi în schimb o autostradă care nici nu era proiectată! Acest contract a fost un secret atât de bine păzit că s-a şi pierdut, ajungând în situaţia ridicolă ca un guvern al unui stat european să declare nonşalant că nu mai deţine nici un exemplar din cel mai cunoscut contract încheiat vreodată în ţară; şi asta în plină eră de avânt tehnologic, cu nenumărate soluţii de stocare electronică!

Între timp, moda contractelor „confidenţiale” s-a extins şi s-a generalizat: contractele realizate de Hidroelectrica cu traderii de energie (aşa-numiţii „băieţi deştepţi”) fiind numai un exemplu. Dacă pentru achiziţia de armament sau sisteme de „cyber-security” secretul are o justificare, pentru contractele comerciale care implică statul sau entităţi deţinute de stat, secretizarea este o adevărată făţărnicie, nefiind motivată şi alimentând suspiciunile fireşti asupra actelor ascunse astfel de către funcţionari mult prea puternici.

Tocmai ce-am mai dat de un secret bine păzit, unde, însă, ridicolul confidenţialităţii se ridică la cote inimaginabile. Ei bine, compania naţională care deţine monopolul transportului de gaze în România (Transgaz), companie deţinută majoritar de către statul român, companie listată la Bursa de Valori (şi obligată de guvernanţa corporatistă să fie transparentă cel puţin cu proprii acţionari), ne anunţă, nici mai mult, nici mai puţin, că nu poate să divulge numele firmelor anunţate de către Viktor Orbán ca fiind viitoarele destinatare ale gazului extras din Marea Neagră în zona economică exclusivă românească (numite în păsăreasca gazeiferă „firme care au rezervat capacitatea interconectorului Ro-Hu”).

Această secretizare este ridicolă din cel puţin două motive: pentru că numele acestor firme au fost declarate confidenţiale chiar de către Transgaz (organizatorul licitaţiei) şi pentru că secret poate fi doar un detaliu comercial (cum ar fi preţul sau cantitatea sau condiţiile tehnice), nicidecum numele firmelor care semnează un contract cu o companie naţională, deţinătoare a unui monopol!

Este oare normal să ştim mai multe amănunte despre contractele de achiziţie de armament decât despre contractele de rezervare a capacităţii unei conducte a statului? Am aflat, de exemplu, de la ministrul Apărării că vom cumpăra rachete Patriot de la compania Raytheon, că ne vom dota cu avioane F16 de la firma Lockheed Martin, că vom avea transportoare blindate de la General Dynamics şi nu putem să ştim cine este cel care cumpără gazul extras pe teritoriul României şi transportat de către o firmă deţinută majoritar de stat?

Ei bine, se pare că secretomania Transgaz-ului are o motivaţie cât se poate de urât mirositoare: una dintre companiile beneficiare ale gazului extras din Marea Neagră este o companie extrem de apropiată de Viktor Orbán, fiind vorba de o companie din grupul MET AG, înregistrat la Zug, în Elveţia. Grupul MET are următorii acţionari: 40% MOL (da, compania naţională maghiară de petrol şi gaze), 10% Garancsi István (patronul clubului de fotbal Videoton şi cel căruia Orbán i-a încredinţat construcţia piscinelor pentru Campionatul Mondial de Nataţie din 2017), 25,3% Nagy György (deţinătorul firmei Wallis Asset Management Co., apropiat al lui Hernádi Zsolt, preşedintele MOL, acuzat de corupţie în Croaţia şi al lui Sándor Csányi, preşedinte OTP) şi 24,7% Lakatos Benjamin.

O fi oare corect ca o licitaţie organizată de către Transgaz împreună cu FGSZ (transportatorul de gaze deţinut de grupul MOL) să fie câştigată de către o altă firmă la care grupul MOL este acţionar majoritar? Pentru asta să fi dat Uniunea Europeană 180 milioane de euro? Pentru asta să dea BERD un credit de 60 milioane de euro? Pentru asta să se cheltuie banii contribuabililor europeni? Şi dacă era aşa de secret, de unde ştia Viktor Orbán pe 7 februarie că e vorba de două firme maghiare?

Asta pentru a nu mai aminti faptul că, în Ungaria, firma MET are reputaţia de a fi cel mai important „băiat deştept” din energie. Iată, de exemplu, un titlu sugestiv din presa de la Budapesta: The great Fidesz gas theft. Detaliile unei afaceri în care firma de stat MVM (Magyar Villamossagi Művek) a deturnat gazul mai ieftin, destinat şcolilor şi spitalelor, tocmai către grupul MET sub bagheta ministrului Dezvoltării din 2011, Tamás Fellegi, sunt absolut savuroase, dar nu fac decât să alimenteze suspiciunea că Transgaz ascunde ceva foarte urât mirositor: relaţia cu o firmă care sprijină din plin regimul Orbán.

Să nu avem naivitatea, însă, de a crede că Bucureştiul nu este în imperiul deţinut de MOL sub denumirea de MET. Iată, de exemplu, că, având „aproximativ 50 de angajaţi, un portofoliu de 910 clienţi şi o cantitate de energie furnizată de 1,5 miliarde kWh pe an, MET România deţine o cotă de aproximativ 5% pe piaţa concurenţială de energie electrică”.

Sub denumirea neutră de MET, MOL vinde energie de 170 milioane de euro anual pe piaţa românească, recunoscându-şi, modest, o „marjă de 3%”.

Este, poate, interesant de ştiut şi cine conduce MET România: Petre Stroe, fost ministru al Electricităţii, în 1990, respectiv ministru al Industriei pentru Echipamente Grele (asta era un eufemism atunci, pour les connaisseurs) în Guvernul lui Ceauşescu (1986-1990). Facem pariu că acest domn se cunoaşte bine de tot cu toţi miniştrii şi şefii de agenţii sau de companii de stat din energia românească? (Ziare.com)

Petrişor Gabriel PEIU, coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*