Scrisori din Basarabia (II)

100 de cărţi pentru Marea Unire (14)

„Limba noastră-i limbă sfântă…/Limba vechilor cazanii,/Care o plâng şi care o cântă/Pe la vatra lor ţăranii…”

 

De o parte şi de cealaltă a Arcului de Triumf, care domină Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, se înalţă, pe coloane romane, literele alfabetului latin, aşezate astfel încât să fie şi ele martore la marele eveniment politic, istoric şi cultural: sărbătoarea naţională „Limba noastră cea română”.

Pe scena ce are drept fundal Arcul de Triumf se urcă reprezentanţii societăţilor culturale de pe teritoriul fostei URSS. În numele lor, poetul Nicolae Dabija, preşedintele Societăţii „Limba noastră cea română”, rosteşte jurământul, în faţa Poporului şi a Bisericii, de a milita, în toate împrejurările, pentru propăşirea limbii române, pentru îmbogăţirea şi înălţarea ei, astfel încât să devină cu adevărat „un şirag de piatră rară, pe moşie revărsat”.

Începe apoi înălţătorul spectacol de sunet şi lumină, având drept generic un vers din cunoscuta poezie a lui Grigore Vieru – „Vin din munţii latiniei”. Sunt prezenţi mesageri ai poeziei româneşti, ai cântecului şi dansului românesc nu numai din Basarabia, ci din toate ţinuturile în care graiul românesc este încă viu. Poetul bucovinean Vasile Leviţchi, din Cernăuţi, este însoţit de un grup folcloric din comuna Crasna. Portul, cântecul, jocul şi vorba sunt aidoma celor din Bucovina noastră românească! Din România este prezent un minunat ansamblu folcloric de pe plaiurile de legendă ale Năsăudului. Concomitent peste mulţimea din marea piaţă se înalţă acordurile cântecelor noastre de suflet „Tu, Ardeal” şi „Noi suntem români”! Ele sunt însoţite de aplauze furtunoase şi urale nesfârşite. În această atmosferă înălţătoare, pe scenă apare poetul Adrian Păunescu, însoţit de un grup restrâns din fostul Cenaclu „Flacăra”. Cântecele acestuia: Imnul lui Ştefan cel Mare, Nu uita că eşti român, Rugă pentru Basarabia etc. sunt primite cu aplauze şi urale, fiindcă sunt cunoscute şi îndrăgite şi aici, pe pământul românesc al Basarabiei. Poporul românesc dintre Prut şi Nistru este hotărât să-şi apere fiinţa şi limba, deoarece:

„Fie cât de grele
Lanţurile pe-al meu sân,
N-ar putea să piară-n ele
Simţământul meu român!”.

Poeta Leonia Lari, după ce a evocat istoria tristă a Basarabiei, devenită colonie a imperiului rus, după 1812, pentru ca după 1940 jugul imperial al Moscovei să atingă apogeul, se roagă pentru ocrotirea poporului român din Basarabia:

„Doamne sfinte, sfinte Doamne,
Dă o zi pentru răsplată,
Să se sature odată
Şi de lacrimile noastre!”.

Într-o linişte solemnă se urcă pe scenă primul-ministru, domnul Mircea Druc. El adresează un apel patetic, în limba engleză, pentru toate popoarele lumii, pentru a colabora, într-o armonie deplină, cu poporul român din Republica Moldova, pornit pe calea câştigării demnităţii sale naţionale, a independenţei patriei şi a drepturilor sale fireşti pe pământul pe care au trăit moşii şi strămoşii săi.

Apoi, în lumina reflectoarelor, apare un personaj de basm: într-o caleaşcă aurită, flancată de călăreţi în costume naţionale, îşi face apariţia Limba Română, în chip de domniţă, purtând straie strălucitoare, iar pe cap o coroniţă de împărăteasă. Este urmată de un numeros alai şi aşezată pe tronul înălţat în mijlocul scenei. Peste piaţă se înalţă acum cutremurătoarele versuri ale lui Dumitru Matcovschi:

„Sărmană limbă cum ai fost strâmbată
De farisei, de lepre, de năluci
Şi totuşi ai rămas curată,
Izvoarele cum sunt pe la răscruci.
Sărmană limbă cum ai fost trădată
Şi din cenuşă cum ai renăscut –
Basarabeană, dulce, minunată,
Exact ca cea de dincolo de Prut!”.

Grandiosul spectacol se încheie cu un moment de răscruce din istoria Moldovei. În lumina reflectoarelor apare marele voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, călărind pe legendarul Catalan. Îi are alături pe vestiţii săi căpitani, care au luptat şi s-au jertfit pentru libertatea Moldovei, în luptele de la Orbic, Chilia, Cetatea Albă, Lipnic, Baia, Rzboieni, Podul Înalt şi multe altele. El rosteşte în faţa mulţimii cuvintele profetice, lăsate ca testament sfânt pentru generaţiile de atunci şi cele viitoare: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor!”.

„O ţară, o casă, un grai!”

Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, fosta Bibliotecă „Krupskaia”, adăpostită într-un impunător edificiu situat chiar în „inima” Chişinăului, pe str. 31 august 1989 – fostă str. Kievskaia – nu a putut rămâne desigur în afara manifestărilor prilejuite de cea dintâi aniversare a sărbătorii naţionale „Limba noastră cea română”.

Între multiplele acţiuni organizate de această importantă instituţie culturală, cuprinse în broşura intitulată „Limba noastră-i o comoară”, merită să fie cel puţin două: o bogată expoziţie ce cuprinde 400 de cărţi şi alte documente în limba română, pusă sub genericul „O ţară, o casă, un grai” şi o întâlnire a colectivului de muncă al bibliotecii cu colegiul de redacţie al publicaţiei „Literatura şi Arta”.

La prima, o am ca ghid pe doamna Angela Borş, şefa Secţiei de împrumut, care, alături de doamna Ludmila Gorghenici, director adjunct al bibliotecii, coordonează activitatea ştiinţifică şi de îndrumare metodică. Doamna Borş îmi atrage atenţia asupra unui citat din poetul nostru naţional Mihai Eminescu: „Varlaam a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită, în palat şi în colibă. Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană. Se cam ştersese diploma noastră de nobleţe… Cam degenerase  arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină. Dar îl vom curăţa de toate uscăturile”.  

Expoziţia cuprinde patru secţiuni:

1. „Limba vechilor cazanii”, care se deschide cu o strofă din poezia „Limba noastră” de Mateevici: „Limba noastră-s vechi izvoade,/Povestiri din alte vremuri/Şi citindu-le-nşirate,/Te-nfiori adânc şi tremuri”.
2. „Pe potecile tainice ale limbii populare”, având ca motto semnificativ un citat din Alecu Russo: „Poezia populară este întâia fază a civilizaţiei unui neam, ce se trezeşte la lumina vieţii”.
3. „Este a noastră limba noastră şi noi suntem cu ea popor”, care se continuă, fericit, cu o strofă dintr-o poezie a lui Nicolae Dabija: „Şi doina nu va conteni/De noi în lume să vorbească,/Vom fi atât cât vom vorbi/Această limbă strămoşească”.
4. „Cântare limbii materne”, având drept simbol o strofă din poezia lui Grigore Vieru – „Cântare scrisului latin”: „Sunt un om al nemâniei,/Lumei astea nestrăin,/Vin din munţii latiniei, Deci şi scrisul mi-e latin”.

Doamna Gorghenici îmi dă câteva informaţii interesante despre această importantă instituţie de cultură a Chişinăului. Aflu astfel că biblioteca adăposteşte, pe rafturi şi în depozite, circa patru milioane de cărţi şi diverse publicaţii – între care de acum şi câteva exemplare din ziarul Adevărul Harghitei. Multe dintre cărţile şi publicaţiile bibliotecii sunt expuse pentru prima dată, fiindcă nu cu prea mult timp în urmă se aflau numai în depozite, având precizarea „indice special”. Nimeni nu avea acces la ele, astfel că nici lucrătorii bibliotecii nu ştiau ce comori se ascundeau acolo. „A venit însă vremea redeşteptării naţionale, pe care atât de mult am aşteptat-o cu toţii, când s-a putut «şterge colbul», cum spune Eminescu, de pe aceste adevărate monumente de limbă românească”, spuse doamna Ludmila Gorghenici.

Cea de-a doua manifestare, întâlnirea cu membrii colegiului de redacţie a uneia dintre cele mai importante publicaţii în limba română din Chişinău, Biblioteca Naţională i-a avut ca oaspeţi pe poetul Nicola Dabija, redactor-şef, Axente Blanovschi, redactor-şef adjunct, Ion Caţaveică şi Vlad Olărescu – redactori. Discuţiile au fost multe şi interesante, aşa cum pot fi între nişte oameni buni cunoscători ai fenomenului literar, creatori de literatură. S-a evidenţiat rolul pe care presa literară îl are în difuzarea literaturii şi în sprijinirea creatorilor de literatură, prozatori, poeţi şi dramaturgi, dar şi rolul bibliotecilor şi al bibliotecarilor în depozitarea şi păstrarea cu grijă a operelor literare, precum şi rolul acestora în popularizarea literaturii. Evidenţiind acest rol, poetul Nicolae Dabija a spus: „Într-o bibliotecă fiecare dintre noi trebuie să intrăm ca într-o biserică, fiindcă biblioteca chiar este o biserică a limbii noastre, a spiritualităţii noastre româneşti”.

„Stalinismul în destinele oamenilor”

La Muzeul Naţional de Istorie al Republicii Moldova am vizitat o expoziţie de documente şi fotografii despre o epocă pe care noi, cei mai în vârstă, o cunoaştem bine: stalinismul. Documentele expuse sunt cutremurătoare! Ele ne readuc în memorie imagini de coşmar! Fiecare document, fiecare fotografie îşi are câte o istorie, una tragică. Se află aici numeroase portrete ale unor oameni care au avut acelaşi destin dureros: „arestat şi executat la data de…”! Nici nu a mai avut loc vreun proces spre a se stabili vinovăţia sau nevinovăţia celui care a avut neşansa de a fi fost declarat „duşman al poporului”! De cine anume? De un singur om, cel care avea drept de viaţă şi de moarte asupra a milioane de oameni: STALIN!

Se află expuse aici numeroase documente care dovedesc modul în care s-a format baza teoretică şi ideologică a stalinismului, care avea să conducă apoi la dezvoltarea monstruoasă a cultului personalităţii. Acesteia aveau să-i cadă victime, pe teritoriul URSS, 40 de milioane de oameni, din care o sută de mii în Moldova sovietică. Dar oare va mai şti cineva vreodată ceva despre sutele de milioane de oameni care au fost asasinaţi pe teritoriile fostelor ţări socialiste, între care şi România?!

Spre surprinderea mea, la un moment dat, am dat şi peste un exemplar al revistei „Lupta de clasă” (nr. 2-3 din 1926), „organ al PCR”, în care este vorba despre „capitalismul aruncat la lada de gunoi a istoriei”! (Din câte se pare, s-a întâmplat „vice-versa”, ajungând acolo socialismul!) Rămân impresionat, neplăcut, desigur, de unul dintre sloganurile epocii staliniste: „Veşnic vor trăi ideile lui Stalin, care vor lumina omenirea”! Spre fericirea noastră şi a generaţiilor ce vor veni după noi, nu la multă vreme după trecerea la cele veşnice a „tătucului”, au avut aceeaşi soartă şi ideile sale, fiindcă prea mult au terorizat omenirea.

De la distanţa în timp ce ne desparte de acea epocă, care a terorizat copilăria şi adolescenţa generaţiei mele, acum putem judeca „la rece”, cum se spune, realitatea ei dureroasă. De aceea, privind portretul celui mai odios criminal al tuturor timpurilor şi citind şi explicaţia care îl însoţeşte: „vom face toate colhozurile bolşevice şi pe toţi colhoznicii avuţi!”, simt că mi se încrâncenează carnea, fiindcă îmi dau seama că am în faţă cel mai negru dintre tot ce se poate numi „umor negru” scris vreodată!

Se află marcată aici şi data de 28 iunie 1940, „ziua eliberării Basarabiei de sub jugul României regale”! Odată cu aceasta au ajuns şi pe pământul său „operele geniale” ale tătucului Stalin! Un teanc dintre ele se află şi în această expoziţie. De ele este răzimată o secure însângerată! Aceasta simbolizează „fericirea” pe care a adus-o românilor basarabeni, ajunşi fără voia lor în ţarcul stalinist, „eliberarea Basarabiei de sub jugul României regale”!

„Fericirea” lor a fost una tragică. Un lagăr, îngrădit cu sârmă ghimpată, dincolo de care se află „chipurile luminoase” ale „marilor dascăli”: Lenin şi Stalin, având în spatele lor, desfăşurate larg, faldurile drapelului roşu, cu secera şi ciocanul. În ţarcul îngrădit cu sârmă ghimpată cadavre şi… „cadavre” vii! O imagine cutremurătoare! Însoţită de o explicaţie ce exprimă un adevăr crud: „Totul a fost o minciună!”.

Ilie ŞANDRU

(Din vol. „Basarabia iarăşi şi iarăşi…”, ediţia a II-a, 2018)

Comentarii:

comentarii