Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Sclavii noştri, câinii | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » Societate » Sclavii noştri, câinii
Sclavii noştri, câinii

Sclavii noştri, câinii

Uneori au şansa unui lanţ ceva mai lung care le permite să mai facă câţiva paşi înainte şi înapoi. De cele mai multe ori, însă, obiectul care le răpeşte orice urmă de libertate are doar un metru sau doi. Cuşca în care doarme, sau încearcă se adăpostească de intemperii, este aproape întotdeauna cu o măsură sau două mai mică decât ar fi necesar. Carnivori prin evoluţie şi naştere, sunt transformaţi de cele mai multe ori în vegetarieni totali, fiind „răsfăţaţi” cu cartofi fierţi, coji de pâine sau alte resturi de la mesele stăpânilor. Mai puţin carne.

Imobilizarea permanentă în lanţ, într-un spaţiu de cele mai multe ori redus la minimum, le provoacă celor mai mulţi dintre ei afecţiuni ale sistemului nervos, cu manifestări evident dezagreabile stăpânilor. Consecinţele sunt corecţii corporale sau, uneori, azilul pentru câini. Ceea ce provoacă, de multe ori, alte traume, întrucât, oricât de rău este stăpânul, blestemul câinilor este că se ataşează afectiv de acesta.

Aşa că manifestările maladive provocate de lanţ pot apărea şi în noile condiţii. Agresivitate totală, nemotivată, agitaţie, lamentaţii sau, invers, apatie, lipsă totală de interes, lipsă de apetit alimentar.

Există şi o categorie de astfel de patrupede, un fel de „sclavi eliberaţi”, care, cel puţin în aparenţă, pot face ce le vine bine. Sunt celebrii noştri maidanezi care, din când în când, devin atât de importanţi încât de ei pare să depindă prezentul şi viitorul nostru. Poate şi trecutul!?

bedo si brunoAu maidanezii o soartă preferabilă celor puşi în lanţuri? Dacă foamea permanentă, ca o obsesie, şuturile încasate continuu de cei care nu ştiu încă la ce să se aştepte de la trecători, pietrele care o pornesc ca de la sine spre capul lor, groaza permanentă de hingheri, numiţi acum ecocarisajişti, sunt preferabile imobilizării nesfârşite, atunci răspunsul este da. Oricum existenţa maidanezilor este o chestiune de timp, căci toată lumea le-a pus gând rău, ei nefiind, crede obştea, asortabili cu o societate modernă.

Aceşti sclavi patrupezi se mai numesc şi „prietenii omului”, fiind, după cât se pare, printre primele animale care au făcut imprudenţa de a se aciua pe lângă colibele aşa-numitului Homo Sapiens. Dacă ar fi ştiut ce-i aşteaptă şi cât e de „sapiens” acel ,,homo” ar fi şi acum prin desişuri, la fel ca şi verii lor lupii.

Multă vreme azilul de câini era, pentru lumea canină, echivalentul puşcăriei şi, în acelaşi timp, o alternativă la exterminare. În ultima vreme parcă ceva, ceva s-a mai schimbat, deşi nici vorbă ca acest lucru să devină regulă generală.

Una din excepţiile regulii conform căreia azilul de câini este un fel de închisoare este cel din Miercurea-Ciuc.

Două sunt atuurile care deosebesc esenţial aşezământul din reşedinţa judeţului Harghita de altele cu acelaşi statut: toţi „chiriaşii” sunt liberi, iar sejurul lor aici nu are şanse să se eternizeze, întrucât, la un efectiv de 350 pensionari, cât este capacitatea adăpostului, anual sunt adoptaţi, în mod deosebit în Germania şi Austria, aproximativ 480 de animale. Cum s-a ajuns la această filieră, neobişnuită la prima vedere?

Declicul s-a produs în 2007, când Asociaţia Pro Animalia, preşedintă d-na Orendi Éva, care se ocupă de 19 ani de soarta câinilor fără stăpân din Harghita, s-a conectat, evident prin intermediul Internetului, Asociaţiei „Bruno Pet” din Germania.

Au venit, mai întâi, grupuri de iubitori de animale din cele două ţări menţionate, la început mai degrabă cu alură de excursionişti, ceva le-a plăcut sau i-a impresionat, şi au apărut, mai întâi la Miercurea-Ciuc, voluntarii Asociaţiei „Bruno-Pet”. Unul dintre pionierii acestei legături, care acum pare indestructibilă, a fost Sabine Hammans, actuala responsabilă cu voluntarii „Bruno Pet” şi de fapt cu tot ceea ce se întâmplă în adăpost, organizaţia germană asigurând 80 la sută din fondurile necesare bunei funcţionări a adăpostului.

Rugată să precizeze ce consideră mai important în rezolvarea problemei câinilor comunitari din zona Ciuc, Sabine ne-a dat un răspuns oarecum surprinzător:

– Problema cea mai importantă este castrarea câinilor care au un stăpân.

Explicaţia acestei opţiuni este faptul că cei de la „Bruno Pet” au sesizat faptul că sursa principală de câini pe străzi o constituie câinii care au un stăpân.

Sabine mai crede că numărul „azilanţilor”, de la marginea spre Delniţa a municipiului Miercurea-Ciuc, va scădea sensibil cu fiecare an ce trece, întrucât „sursa” de afluire spre adăpost va deveni, pe măsură ce trece timpul, tot mai „subţire”.

Am fost curios să mai aflu ce poate face o nemţoaică la Miercurea-Ciuc în timpul ei liber. Mi-a spus că stă la calculator. Ce face la calculator? Lucrează la completarea sau definitivarea catalogului cu… câinii din adăpost! Pe baza căruia se fac adopţiile de cei care nu au ocazia să vină să viziteze azilul!

X X X

bedo+viktoryPrivit din punctul de vedere al „biografiilor” locatarilor, adăpostul este o colecţie de destine, în esenţă prea puţin deosebite de ale rasei umane. Cunoscând diverse episoade din viaţa unora dintre pensionari, unele de-a dreptul incredibile, precum şi întâmplări din cotidianul adăpostului, ai impresia, uneori, că ai în faţă un scenariu după Orwell.

În timp ce stăteam de vorbă cu administratoarea adăpostului, d-na Bedő Csilla, căreia denumirea de „administrator” nu prea i se potriveşte, întrucât este angajată cu toate disponibilităţile în tot ce priveşte starea fizică şi psihică a locatarilor, un căţeluş extrem de drăguţ se juca la picioarele mele.

Cu lacrimi în ochi, d-na Bedő mi-a spus povestea micuţei. În urmă cu vreo 6 săptămâni cineva le-a semnalat, celor de la adăpost, că în apropiere, lângă depozitul de gunoaie al oraşului, cineva a aruncat 4 căţeluşi abia născuţi. Era adevărat, erau născuţi doar de câteva ore, nici nu apucaseră să sugă măcar o dată şi aşa-zisul stăpân i-a luat de lângă mamă şi i-a aruncat la marginea oraşului. O prietenă a celor de la azil şi-a luat sarcina dificilă de a încerca să-i salveze, hrănindu-i cu biberonul, ceea ce presupunea să te scoli, noapte de noapte, din două în două ore, pentru a-i hrăni. Condiţiile cvasiimposibile în care şi-au început existenţa au făcut ca din cei patru doar unul să poată fi salvat. Era vorba de o căţeluşă şi ea era cea care avea treabă acum cu picioarele mele. Pentru că a câştigat confruntarea cu o soartă oribilă, a fost numită Victory, fiind în mod categoric o învingătoare.

Bruno a fost un pariu al d-nei Bedő. A fost adus la aşezământ chiar de proprietarul lui, întrucât n-o mai scoteau la capăt cu el, fiind de o agresivitate teribilă, atacându-i până şi pe copiii casei. La adăpost, Bruno se comporta la fel, nimeni nu se putea apropia de el. D-na Bed[ s-a hotărât să aplice un program de @domesticire” a lui Bruno. L-a luat o vreme în incinta pe care o are în jurul rulotei care-i serveşte ca birou şi s-a ales cu o muşcătură.

Transferat într-un alt spaţiu, a început o apropiere treptată de periculosul Bruno şi până la urmă minunea s-a produs, oarecum surprinzător, întrucât într-o bună zi a acceptat apropierea, ba chiar să fie mângâiat. Ca un fel de premiu pentru schimbarea totală a comportamentului, lui Bruno i se oferă, zilnic, o plimbare în împrejurimile aşezământului. O vizită a copiilor la noua reşedinţă a câinelui a demonstrat faptul că, de fapt, Bruno este un animal foarte sensibil şi felul cum s-a comportat a fost o deviaţie, datorată unor traume psihice. O întreagă săptămână de la vizita copiilor, Bruno a plâns aproape tot timpul.

Uneori necazurile fiinţelor cu patru picioare ajunse la azil au motive care nu au ca sursă nici comportamentul stăpânilor, nici pe cel propriu, ci cauze din afară. Cormoş este, în ciuda numelui, o căţea, iar Csilla – numele n-are legătură cu cel al administratoarei – este fiica ei, în vârstă de circa un an. În afara faptului că sunt extrem de prietenoase, aproape „lipicioase”, atrag atenţia prin faptul că sunt aproape „în pielea goală”, din motive, doar bănuite, pierzându-şi părul. Se crede că e vorba de o boală de piele, dar poate fi şi altceva. În plus, Csilla suferă de o malformaţie congenitală – pur şi simplu îi lipseşte maxilarul de jos – dar nu-ţi dai seama de asta, căci limba, totdeauna ieşită din gură, maschează malformaţia. Cele două erau adorate de gazde, o femeie în vârstă şi fiica ei, dar nu şi de vecini. Aceştia au pornit un adevărat război pentru a scoate căţeluşele din bloc, în acest conflict apărând prefectura, poliţia şi alte organe şi, după ce multă vreme nu îndrăzneau să le scoată la plimbare decât noaptea(!), au fost nevoite să le dea la azil. Stresul îndurat de proprietare nu-i exclus, spunea un veterinar, să se fi transmis şi căţeluşelor, determinând căderea părului.

Fosta proprietară a animalelor telefonează zilnic, plângând, ca să afle veşti despre ele, lucru care s-a întâmplat şi în timp ce eram acolo.

Întrebarea care mi-o pun, întrucât n-am avut, deocamdată, posibilitatea să stau de vorbă cu locatarii blocului de unde au fost expulzate cele două animale, este dacă îi deranjau atât de teribil, încât să provoace o adevărată dramă pentru o femeie în vârstă ori este vorba de plăcerea de a face rău.

Probabil că vom reveni la adăpostul din Miercurea-Ciuc, întrucât se pot afla multe alte destine interesante, chiar dacă ele aparţin unor fiinţe aşa-zis inferioare.

ŞTEFAN DANCIU

 

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.