Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

România şi războaiele de imagine: Portretul unui agent de influenţă (2) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Politic » România şi războaiele de imagine: Portretul unui agent de influenţă (2)
România şi războaiele de imagine: Portretul unui agent de influenţă (2)

România şi războaiele de imagine: Portretul unui agent de influenţă (2)

Poate că omul e făcut numai din cuvintele lui…” László Tőkés

Fost colaborator a două servicii de informaţii comuniste – al Securităţii şi al AVO, serviciul de informaţii ungar – fost episcop reformat, fost preşedinte de onoare al UDMR, fost vicepreşedinte al Parlamentului European, fost soţ adulterin (fost, pentru că soţia sa a divorţat de el) şi fost cavaler al Ordinului Steaua României, László Tőkés a fost, este şi va fi, în calitate de agent de influenţă, un vector al războaielor psihologice şi de imagine împotriva României.

Pentru a putea argumenta atât aserţiunea cuprinsă în titlu, cât şi pe cele de la sfârşitul frazei de mai sus, va trebui să prezint, cu riscul de a părea didactic, câteva noţiuni necesare sine qua non nu doar lămuririi titlului, ci şi înţelegerii conţinutului acestui eseu.

Agentul de influenţă este „un fel de agitator în stare pură care încearcă, la comanda puterii-origine, să destabilizeze, la modul general, societatea-ţintă adversă” (Roger Mucchielli, La Subversion CLC, Paris, 1976, p. 35). Alţi autori nu sunt pe deplin acord cu această ultimă nuanţă şi consideră că agentul de influenţă încearcă să manipuleze opiniile publicului – inclusiv ale celui internaţional – în beneficiul celui care l-a recrutat prin utilizarea de informaţii tendenţioase, eronate sau falsificate (Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, de la Calul Troian la Internet, Editura Antet, 2009, p. 21).

Procedeul preferat al agenţilor de influenţă este logomahia (cuvânt din greaca veche, însemnând „luptă prin cuvinte”, prin combinarea vocabulelor: lógos, cuvânt, şi máhe, luptă), una dintre formele cele mai insidioase ale dezinformării. Urmărind denigrarea, discreditarea inamicului, expunerea sa deriziunii, dispreţului sau ridicolului, logomahia constă în folosirea de formulări care să solicite emoţiile şi care, prin colportare şi promovare sistematică, sfârşesc prin a fi acceptate ca adevărate (Vladimir Volkoff, Dezinformarea – armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9).

Aceste formări sunt concepute de specialişti conform mecanismelor psihice ale publicităţii, dar care urmăresc obţinerea unui efect invers: acela de a-l face odios pe adversar şi supunerea sa oprobriului publicului. Exemplele în literatura de specialitate sunt numeroase, începând cu Primul Război Mondial: „Halt the Hun!” – Opreşte-l pe Hun (referire la germani), „Hun or Home”, al Doilea Război Mondial: „Good shooting and Hunting: TO BERLIN!” sau epoca Războiului Rece: „Vânătoarea de vrăjitoare” (referire la McCarthy – creaţie KGB), „Besser rot als tot” – Mai bine comunist decât mort – creaţie STASI. Aşa cum voi arăta, „pogromul de la Tg. Mureş”, „bomba etnică cu explozie întârziată” (referire la minorităţile maghiare), „epurare etnică” şi altele sunt exemple tipice de formulări logomahice.

Unul dintre cei care a intuit printre primii potenţialul deosebit al luptei prin cuvinte a fost Niccolò Machiavelli, care scria în „Principele” – primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se creadă”…

Intuiţia genială a lui Machiavelli poate fi explicată prin o teoremă formulată în 1928 de sociologul american William I. Thomas: „Nu este important dacă interpretarea este corectă sau nu dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale”. Bazată pe conceptul definirii de situaţie, teorema lui Thomas arată că semenii noştri nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi făcuţi să creadă că sunt reale.

Cel care a atras atenţia asupra repercusiunilor perverse ale falselor definiri de situaţie a fost un alt sociolog, Robert K. Merton. Într-un articol care a făcut epocă, publicat în 1948, Merton a demonstrat că acestea, dacă nu sunt combătute prompt şi eficient, dobândesc o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Merton a denumit această forţă „The self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Capacitatea falselor definiri de situaţie de a produce efecte prin promovarea lor sistematică stă la baza mecanismului psihic al operaţiunilor de publicitate, dar şi la a celor de subversiune realizate, în principal, prin dezinformare şi intoxicare.

Ambele concepte au fost studiate minuţios de Vladimir Volkoff, fost consilier al serviciilor secrete franceze. Acesta consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului în scopuri politice, folosind „informaţii deturnate”, adică tendenţioase, eronate sau falsificate. În ceea ce priveşte intoxicarea, ea este o tehnică care ţinteşte un grup restrâns de factori de decizie şi constă în furnizarea de informaţii deturnate pentru a-l determina să ia anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea (Vladimir Volkoff, Dezinformarea – armă de război, p. 22).

Aceste gen de „informaţii”, potenţat de zvonuri insidioase (Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, cel mai vechi mijloc de informare din lume, Editura Humanitas, 1993, p. 228), este colportat de agenţii de influenţă prin aşa-numitele cutii de rezonanţă: în general mass-media – presa scrisă şi audio-vizuală – Internet, reţele de socializare, dar şi prin lideri de opinie, personalităţi civile sau religioase, diverse organizaţii non-guvernamentale sau de lobby.

Volkoff a ajuns la concluzia că dezinformarea reprezintă rezultanta unei concepţii politice: este sistematică, concepută şi pusă în aplicare de profesionişti, recurge prioritar la mass-media şi se adresează opiniei publice naţionale sau internaţionale.

Henri-Piere Cathala, un alt specialist de marcă, specifică în plus că dezinformarea implică disimularea surselor şi a scopurilor reale, precum şi a intenţiei de a face rău. Dezinformarea se numără printre acţiunile psihologice subversive, vizează distrugerea moralului adversarului sau compromiterea gravă a acestuia şi este o formă de agresiune (Henri-Piere Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 24). (Va urma)

Dorin SUCIU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.