ROMÂNIA FURATĂ. Cazul Mechel – cum au ajuns ruşii să controleze mare parte din siderurgia românească (I)

 

 Cum au ajuns rușii să controleze mare parte din siderurgia românească? Reporterii Digi24 au aflat răspunsul la această întrebare care vizează o industrie strategică, strâns legată de industria de apărare. Nu pare să fi impresionat pe nimeni această legătură primejdioasă. Rușii de la Mechel au, astăzi, cinci combinate siderurgice în România, toate în moarte clinică.

Judeţul Dâmboviţa, august 1970. În planurile de dezvoltare trasate de comuniști, județul Dâmbovița trebuia industrializat. Printr-o hotărâre a consiliului de miniștri, este înființată, ca pilon principal pentru întreaga zonă, „Uzina de Oțeluri Aliate”. „Problema siderurgiei românești este una care, într-un fel, ar putea fi caracterizată ca un miracol în deșert”, spune Gheorghe Zaman, directorul Institutului de Economie Națională.

Din 1975, comuniștii adaugă secții noi mastodontului, iar uzina devine Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte. Cei peste 10.000 de angajaţi produc oţeluri aliate şi înalt aliate pentru industria civilă şi de apărare. În anii ’80, trec la producţia oţelurilor nucleare, folosite la construcţia Centralei de la Cernavodă.

În 1990, prin hotărâre de guvern, COS Târgovişte devine societate comercială pe acţiuni. Noua firmă, aflată în subordinea Ministerului Metalurgiei, preia patrimoniului fostului combinat. După 30 de ani de directive, trebuie să se conducă singură, fără linie de la partid.

Instalaţiile din România erau marea majoritate instalaţii învechite şi chiar acolo unde instalaţiile erau performante din punct de vedere tehnologic, din punct de vedere al mediului existau carenţe substanţiale”, afirmă Petru Ianc, fost director al Direcţiei de Politici Industriale din Ministerul Economiei.

Lupta pentru supravieţuire

În primii ani de democraţie, COS supravieţuieşte cu greu. Lipsa directorilor cu experienţă în economia de piaţa şi taxele de export mari duc la vânzarea produselor cu preţuri modeste. Principalii beneficiari rămân statele ex-sovietice şi cele din Orient.

În 1993, după semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, restructurarea siderurgiei este dictată de la Bruxelles: România trebuia să-şi reducă, în următorii 15 ani, capacitatea de producţie, de la 14 milioane de tone, la două milioane de tone oţel anual. Planul trebuia pus în aplicare prin „distrugerea fizică a instalaţiilor, astfel încât să nu poată fi repuse în funcţiune”. În schimb, Uniunea ne lasa să exportăm fără taxe în statele comunitare. „Acest program a fost gândit pentru ca România să acumuleze nişte fonduri care să fie utilizate pentru restructurare”, spune Petru Ianc.

Măsurile impuse de Bruxelles sunt îndeplinite. Până la finalul anilor ’90, producţia este redusă. Pe plan naţional, restructurarea are alte consecinţe. „Situaţia mai degrabă s-a agravat decât s-a îmbunătăţit, pentru că, pe parcurs, consumul intern a scăzut, au apărut supracapacităţi”, precizează Petru Ianc.

Asta înseamnă că marile combinate – Sidex Galaţi, Siderugica Hunedoara, CS Reşiţa, Industria Sârmei Câmpia Turzii, COS Târgovişte şi Siderca Călăraşi – au lucrat, dar nu au avut cui să vândă.

Politica de stat se schimbă

În anii 2000, politica de stat se schimbă: garanţiile guvernamentale pentru investiţii sau aprovizionare şi ştergerea datoriilor sunt măsurile luate pentru a menţine liniştea socială. „Ţara era foarte agitată şi, atunci, nu se mai dorea ca alături de mineri să mai apară încă o forţă”, spune Petru Ianc.

În zece ani, sub guvernele Nicolae Văcăroiu, Radu Vasile, Victor Ciorbea, Mugur Isărescu şi Adrian Năstase, cele şase combinate siderurgice din România primesc ajutoare de 1,2 miliarde de euro. Politicienii vremii vorbesc despre “gaura neagră” a economiei româneşti, fabrici de care statul trebuie să scape.

Sub guvernul Năstase, în 2001, vânzarea întreprinderilor metalurgice intră în linie dreaptă. Executivul îşi angajează răspunderea în faţa Parlamentului: guvernul va privatiza totul în ritm accelerat. Printre angajamente se află şi vânzarea fabricilor păguboase, cu preţul simbolic de un euro. „Acest program de privatizare a fost o stingere uşoară, cu paşi mărunţi, a economiei româneşti”, afirmă Mihai Toma, fost lider sindical la COS Târgovişte.

În baza legii asumate de Guvern, Fondul Proprietăţii de Stat, sub conducerea lui Ovidiu Muşetescu, întocmeşte o listă cu fabricile care trebuie privatizate de urgenţă. Teoretic, erau doar fabrici în declin. Practic, în document au fost incluse şi societăţi considerate viabile. Printre ele, şi combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte.

La finalul anului 2000, întreprinderea avea profit de jumătate de milion de dolari. Cu o linie de producţie proaspăt retehnologizată, uzina producea osii pentru trenuri de viteză şi palete de turbină pentru compania General Electric. Combinatul găsise pieţe de desfacere în Germania, Italia, Anglia şi Portugalia.

„Tehnologia de la COS Târgovişte era una performantă, n-am ştiut noi s-o utilizăm când era proprietate de stat”, atrage atenţia Gheorghe Zaman.

În 2002, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, succesoarea FPS, hotărăşte vânzarea combinatului de la Târgovişte. În conducerea uzinei sunt numiţi: doi consilieri de-ai premierului Adrian Năstase, unul al şefului AVAS şi deputatul PDSR Ana Gheorghe. La scurt timp, Combinatul de Oţeluri Speciale face, galopant, datorii şi devine păgubos pentru buget. „Mulţi au avut interes să aducă în pierdere unităţi de stat ca să poată fi privatizate la un preţ mai scăzut”, susţine Gheorghe Zaman.

„Datoriile au fost artificiale, pentru că regiile de stat s-au constituit ca instrumente politice, pentru că lângă preţurile foarte mari ale fluidelor energetice percepeau penalizări de întârziere, dar şi majorări”, spune Ionel Marcel, fost director tehnic al COS Târgovişte.

Gaura neagră bună de vândut

Societatea se transformă într-o gaură neagră şi e potrivită pentru lista întreprinderilor bune de vândut. Pentru alegerea investitorului, AVAS pune o singură condiţie: minimum cinci ani de experienţă în domeniu. Se înscriu în lupta pentru pachetul majoritar două firme – ERDEMIR ROMANIA SRL parte a Erdemir Group, cel mai mare producător de oţel din Turcia, şi off-shore-ul elveţian Conares Trading, cu legături în siderurgia rusească.

„S-au interesat şi firme consacrate din Italia, firme din Germania. Am avut şi Sheffield-ul din Anglia care şi-a exprimat intenţia pentru privatizarea combinatului”, susţine Ionel Marcel.

„A venit momentul privatizării… trimis de guvernanţii de la Bucureşti. A rămas bătut în cuie că vin ruşii. Au venit oamenii, ne-au spus: avem bani în băncile elveţiene. Noi, românii, ce-am zis: bun, bănci elveţiene, au bani, au asta… gata, e curată treaba”, spune Ion Bucur, fost maistru la COS Târgovişte.

În august 2002 este perfectat contractul de privatizare. 76,7 la sută din acţiunile combinatului de Oţeluri Speciale Târgovişte sunt vândute cu 2.027.335,62 de dolari. Ucraina ar fi vândut un combinat similar la 15 miliarde de dolari, susţine Ionel Marcel. Contractul este semnat. ERDEMIR ROMANIA SRL este descalificată, iar Conares Trading, societate fără experienţa solicitată în domeniu, devine proprietar majoritar al COS Târgovişte în urma unei negocieri directe. Conares Trading era un off-shore, înfiinţat, cu câteva luni înainte de privatizare, în catonul ZUG, din Elveţia, de rusul Vladimir Iorich, apropiat al oligarhului Igor Ziuzin, patron al grupului Mechel. Ziuzin este unul dintre cei mai puternici miliardari moscoviţi. Presa internaţională susţine că şi-a ridicat imperiul industrial sub protecţia Kremlinului postsovietic.

Imediat, o parte din acţiunile Conares Trading ajung la Mechel International Holdings, casa de comerţ a grupului Mechel şi, astfel, combinatul devine, oficial, parte a gigantului rus. „Lucrurile au fost cunoscute la un nivel foarte înalt din punct de vedere politic”, spune Ionel Marcel. „Erau în curtea combinatului circa 15.000 de tone de produse şi creanţe, bani de încasat de la diverşi beneficiari, cam 500-600 de miliarde de lei”, susţine Mihai Toma, fost lider sindical la COS Târgovişte.

Datorii eşalonate pe cinci ani

Prin contractul de privatizare, secretizat şi la această oră, datoriile către furnizorii de curent şi gaz sunt eşalonate pe o perioadă de cinci ani. Mechel este scutit şi de la plata majorărilor şi penalităţilor aferente. În contrapartidă, investitorul este obligat să nu vîndă, timp de cinci ani, activele societăţii, să respecte contractul colectiv de muncă şi să facă investiţii tehnologice şi de mediu de 20 de milioane de dolari.

Ajutoarele de la stat vin şi în anii următori. Între 2003 şi 2004 combinatul primeşte, prin Hotărâre de Guvern, 67,7 milioane de dolari, de cinci ori mai mulţi bani decât primise între 1990 şi momentul privatizării, 2002. „Elementele pe care le-a pus statul român vizavi de această privatizare sunt elemente respectate de investitor. Am pus prea puţine, n-am luat în calcul toate elementele, n-am avut toate datele problemei”, recunoaşte Liviu Pop, fost ministru delegat pentru Dialog Social.

O nouă achiziţie

În 2003, grupul Mechel îşi întăreşte poziţia în România. Cumpără combinatul de sârmă de la Câmpia Turzii, cu 27,2 milioane de euro. Condiţiile sunt aproape aceleaşi ca la Târgovişte: investiţii de 20 de milioane de euro în schimbul ştergerii unei datorii de 58 de milioane de dolari, de opt ori mai mult decât ajutorul oferit din 1989 până la privatizare.

La şase luni de la preluarea combinatului de la Câmpia Turzii, la Registrul Comerţului este înregistrată, de acelaşi off-shore elveţian Conares Trading, firma MECHEL Casa de Comerţ, administrată de Oleg Svedakov. SRL-ul îşi deschide puncte de lucru la Câmpia Turzii şi la Târgovişte şi devine unicul exportator al produselor celor două combinate. Mecanismul pus la punct de casa de comerţ asigură profitul doar într-un singur sens, către Rusia, şi se bazează pe aşa-numitele preţuri de transfer. „Se exporta semifabricatul de la COS Târgovişte, care era primit de firma-mamă, şi la firma-mamă se mai punea un ambalaj, o marcă, o prelucrare sumară dacă era cazul şi se reexporta, inclusiv în România, dar la un preţ probabil cu mult mai mare decât preţul de export. Firma-mamă câştigă cu mult mai mult decât firma-fiică exportatoare”, explică Gheorghe Zaman.

Cu toate că ambele combinate sunt monitorizate de stat, Mechel încalcă înţelegerea de privatizare iniţială şi reduce numărul angajaţilor. Doar în cazul uzinei de la Târgovişte, sunt daţi afară o mie de oameni, în trei ani de la privatizare. „A fost adus aici, în România, un director care înţelegea ca să conducă ca un gulag acest combinat. Pentru el, legile se terminau la poarta combinatului”, susţine Mihai Toma.

La începutul lui 2005, la Târgovişte, este numit director general, de către Moscova, Shmyga Viatcheslav, directorul Diviziei Metalurgice Europa de Est a Mechel. Urmările se văd imediat. „Prin 2005, a fost oprită oţelăria. În acelaşi timp a fost oprită şi secţia de forjă. Ce s-a întâmplat, de fapt? România, încet-încet, a pierdut piaţa oţelurilor speciale, respectiv a celor inoxidabile, a pierdut-o din diverse motive”, spune Aurel Diamandi, director tehnic COS Târgovişte.

Vladimir Gofman, actualul director general al COS Târgovişte, a fost adjunctul lui Viatcheslav până în 2008. „Fiecare manager are părţi puternice şi părţi slabe. Dumnealui are şi plusuri şi minusuri în egală măsură”, spune Gofman (Digi24.ro). (Va urma)

Comentarii:

comentarii