Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (7) În 1925, la şapte ani după Unire, şcolile în limba maghiară din Transilvania erau, procentual, mai numeroase decât cele pentru români | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 7 august 2020
Home » (Inter)Național »
Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (7)
În 1925, la şapte ani după Unire, şcolile în limba maghiară din Transilvania erau, procentual, mai numeroase decât cele pentru români
<h6><i>Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (7)</i></h6>  În 1925, la şapte ani după Unire, şcolile în limba maghiară din Transilvania erau, procentual, mai numeroase decât cele pentru români

Români şi unguri în Transilvania, înainte şi după Trianon (7)
În 1925, la şapte ani după Unire, şcolile în limba maghiară din Transilvania erau, procentual, mai numeroase decât cele pentru români

  • Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric

 – Aşa cum susţineţi în volumul I al trilogiei dumneavoastră „Români şi Unguri”, apărută în ediţia a II-a cu prilejul Centenarului Marii Uniri – care stă de altfel la baza acestui interviu – poporul român reuşise să-şi realizeze un stat naţional unitar, doar că erau aici regiuni care înainte de Primul Război Mondial se aflaseră în state cu sisteme legislative diferite…

– În primii zece ani de la Unirea din 1918 a avut loc un amplu proces de unificare legislativă şi de creare a unui sistem de deplină egalitate în drepturi pentru toţi cetăţenii României Mari. Cele mai importante acte normative din acea perioadă au fost Legea Electorală din 1918; Reforma Agrară din 1921; Constituţia din 1923; Legea Administraţiei din 1925; legile privind învăţământul din 1924-1928; Legea Cultelor din 1928. Textul Constituţiei putea da satisfacţie oricărui ungur de bună credinţă. În articolul 5 se preciza: „Românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociere şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin lege”. Articolul 7 stipula foarte clar libertatea şi egalitatea credinţelor religioase, iar articolul 8 egalitatea tuturor în faţa legii. Şi celelalte legi care defineau Statul unitar naţional român aveau un caracter democratic de necontestat. Însă toate au trezit proteste din partea unor reprezentanţi ai ungurilor din România.

– Ştiu din alte surse că cele mai multe au fost generate de Reforma Agrară din 1921, care a dus şi la răsunătorul proces al optanţilor unguri.

– Aşa este, întrucât această lege lua o parte a pământurilor moşierilor români şi, la fel, o parte din pământurile grofilor unguri. Ca în toată ţara, din pământul expropriat s-au împroprietărit ţărani români, unguri, saşi, el n-a fost împărţit pe criterii etnice. În general, exproprierea proprietarilor particulari se făcea până la 500 de jugăre, în funcţie de numărul ţăranilor cu drept de împroprietărire coborând până la 50 de jugăre. Nemulţumiţi de prevederile legii erau în primul rând marii proprietari unguri, în special cei ce optaseră pentru cetăţenia maghiară, 367 la număr, care au pornit şi procesul amintit, câştigat apoi de Nicolae Titulescu. Dar având în vedere proporţia numerică a grupurilor etnice din Transilvania, împroprietărirea s-a făcut echitabil: 317.813 familii româneşti, 46.069 ungureşti şi 24.815 familii germane. Cu toate acestea, la doar două săptămâni de la adoptarea Reformei Agrare se forma Uniunea Maghiară, care a adoptat o moţiune împotriva reformei, moţiune însuşită şi de Partidul Maghiar.

– În ce priveşte învăţământul, datele statistice arată că numărul şcolilor maghiare n-a scăzut; cu toate acestea, protestele şi nemulţumirile n-au încetat.

– Reforma administrativă şi legile privind diferitele categorii de învăţământ au trezit, de asemenea, vii proteste, iar presa maghiară comenta cu multă violenţă şi patimă noile reglementări. Keleti Ujság din Cluj considera reforma administrativă drept „cea mai reacţionară lege” pentru că „ne răpeşte drepturile, pe care nu le-am cerut, ci le-am moştenit de secole”. Era, evident, o formulă de maximă aroganţă, asemănătoare cu cele folosite de Apponyi Albert la Paris în 1920: se cerea de fapt păstrarea privilegiilor pe care ungurii le avuseseră secole de-a rândul în Transilvania. Legislaţia din învăţământ era considerată „un pericol pentru limba maghiară”, întrucât consacra obligatorie studierea în şcoli a Limbii Române, a Istoriei şi Geografiei României. De altminteri, se ignora Tratatul cu Austria, care stipula că în şcolile primare, copiii de altă limbă vor fi instruiţi în limba proprie, dar „această stipulaţiune nu va împiedica Guvernul Român de a face obligatorie predarea limbii române în zisele şcoli”.

De fapt, plângerile ungurilor erau mincinoase, întrucât statisticile vremii, indiscutabile ca probitate ştiinţifică, dovedesc că numărul şcolilor unde se preda în limba lor maternă era mai mare decât ponderea lor în ansamblul populaţiei. Totalul populaţiei Transilvaniei la momentul septembrie 1925 era de 5.114.124 locuitori, din care 56,3% români, iar unguri şi secui 24,5%; din totalul de 5.788 de şcoli primare, cu limba de predare maghiară erau 1.668, adică 28,83 la sută, aşadar peste procentajul populaţiei maghiare. Apoi: deşi românii erau cu 32 la sută mai mulţi decât ungurii, şcolile civile erau 66 ungureşti şi 44 româneşti; liceele erau pentru ambele etnii 40, şcolile comerciale erau pentru unguri 15, iar pentru români 10; şcolile normale erau 19 ungureşti şi 22 româneşti. Comparaţia cu anul 1918 indică de fapt că numărul şcolilor ungureşti a rămas acelaşi, la unele categorii chiar a crescut; s-a mărit, însă, numărul şcolilor în limba română, pentru a acoperi necesităţile populaţiei majoritare. Atunci în ce consta supărarea maghiarilor? Logic, aceasta nu avea fundament decât în faptul că se asigura şi dreptul la învăţătură în limba maternă al românilor…

– Am citit în întinsul dvs. studiu că Brassói Lapok scria: „Guvernul de la Bucureşti a prins mai strâns ştreangul pe care l-a aruncat în jurul învăţământului maghiar”. Cum se explică atâta rea voinţă?

– Nu se explică. Nota generală pentru felul în care erau primite reglementările în domeniul învăţământului este reprezentată de nemulţumiri şi proteste. Orice decizie a Guvernului sau a Parlamentului era urmată de acuze de deznaţionalizare. La Adunarea Partidului Maghiar din 14 decembrie 1924 s-au auzit afirmaţii dramatice, dar total necorespunzătoare realităţii. O moţiune votată cu acel prilej cerea parlamentarilor unguri să înainteze „protestul cel mai categoric al întregii minorităţi maghiare faţă de măsurile discriminatorii ale Guvernului îndreptate spre suprimarea celor mai sacre drepturi ale sale”. Permanentele proteste venite din lumea maghiară după orice reglementare într-un domeniu sau altul urmăreau întreţinerea unei atmosfere tensionate şi subliniau dorinţa unei enclavizări a zonelor cu pondere ungurească importantă, zone care să fie izolate de statul român, astfel încât românii de aici să nu poată trăi decât dacă se maghiarizează. Ţelul enclavizării răzbătea adesea şi în cererile exprimate public: la mai sus numita Adunare a Partidului Maghiar s-a cerut ferm ca „în ţinuturile locuite de maghiari să fie angajaţi numai judecători şi funcţionari care vorbesc şi limba maghiară”.

– Cultele erau mulţumite?

– Disputele în jurul reglementării cadrului privind funcţionarea confesiunilor religioase s-au întins pe mulţi ani şi au fost agitate. În acest domeniu Guvernul răspundea la proteste (şi) cu statistici: ungurii reformaţi erau 700.000, repartizaţi în 800 de parohii, cu o episcopie la Cluj, unitarienii erau 75.374 cu 112 parohii şi o episcopie, romano-catolicii 984.154 cu 495 de parohii şi patru episcopii. Statul român nu s-a atins de caracterul etnic al bisericilor şi înscria în buget sume pentru întreţinerea lor şi plătea clerul. Cu toate acestea, episcopul maghiar Majlát (un înverşunat adversar al Unirii), Nunţiul Papal şi mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu n-au participat oficial la încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia, ci au stat în pridvor, „după uşă”, cum scria Nicolae Iorga, în vreme ce episcopul sas, cel armean şi chiar reprezentanţi ai cultelor necreştine (rabinul-şef şi muftiul) erau în Catedrală. Faptul că atitudinea lor avea sau nu drept cauză o telegramă trimisă de la Roma nu mai are nici o importanţă. Dar reţinerea ostentativă arătată de ierarhii greco-catolici şi situarea lor alături de adversarii Unirii a fost privită cu mult regret de românii transilvăneni. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.