Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– Relaţiile diplomatice cu Ungaria, când s-au restabilit?
– Vreau să spun în primul rând că, în toată perioada 1920- 1928, influenţa determinantă asupra relaţiilor dintre români şi unguri a venit dinspre politica revizionistă a Ungariei. S-a manifestat sub cele mai diverse forme: zgomotoasă, adesea îmbrăcând haina violenţei verbale sau chiar de manifestare fizică, cu folosirea unor argumente mincinoase, cu antrenarea majorităţii ungurilor din România, din Ungaria, din Occident, cu internaţionalizarea problemei, cea ce a creat, adesea, greutăţi diplomaţiei româneşti.
Ungaria s-a văzut nevoită să încheie relaţii diplomatice cu România în 1921, ceea ce însemna, implicit, şi recunoaşterea acesteia ca stat având limitele teritoriale ale momentului respectiv, deci recunoaşterea Unirii din 1918.
– Dacă astăzi neorevizionismul maghiar se desfăşoară în ideea unificării naţiunii maghiare prin spiritualizarea graniţelor şi noua construcţie mondială, cum se manifesta în acei ani?
– Din punct de vedere al ţelului declarat, se disting două perioade: până în 1927 se anunţa constant drept ţel refacerea „Ungariei Milenare”, întrucât ungurii ar avea dreptul istoric asupra tuturor teritoriilor revenite statelor succesoare Austro-Ungariei; după 1927 se anunţa că Ungaria doreşte doar aplicarea principiului autodeterminării popoarelor, acesta fiind invocat de marile Puteri la Conferinţa de Pace de la Paris. Aşadar, constatând reacţia predominant ostilă a Europei Occidentale la ideea revenirii la vechile graniţe feudale, Ungaria şi-a motivat pretenţiile teritoriale, mai restrânse, chiar pe principiul Sistemului Versaillez. Restrângerea pretenţiilor era, desigur, o tactică de moment, mai ales pentru uzul Occidentului, cel chemat să-şi repare „greşeala” făcută prin Tratatul de la Trianon. Faptul că ţelul final era cel maximal a fost dovedit, încă odată, în 1940: Ungaria va cere Germaniei şi Italiei să-i dea întreaga Transilvanie, dar a obţinut doar partea de Nord-Est.
– Am văzut în episoadele trecute cât de dificil a fost procesul instalării administraţiei româneşti; oamenii simpli însă, ca persoane, cum reacţionau?
– Ei se manifestau atât prin acţiuni individuale, cât şi colective. De pildă, o acţiune individuală era revenirea la numele de familie româneşti, revenirea la topografia românească; drept acţiune colectivă, a fost reluarea independenţei acelei părţi a Bisericii greco-catolice care fusese înglobată în episcopia maghiarizată de la Hajdudorogh, refacerea şcolilor şi instituţiilor de cultură, a vechilor monumente româneşti. Toate acestea erau acţiuni spontane, neiniţiate sau conduse de statul român. Erau multe de reparat, întrucât o serie întreagă de legi, decrete, hotărâri, din momentul constituirii Austro-Ungariei în 1867 au făcut ca procesul de maghiarizare a românilor transilvăneni, existent de secole, să se intensifice la maximum. Amintim doar Legea naţionalităţii (1868), legile naţionalizatoare din 1879, care introduceau obligativitatea limbii maghiare în învăţământul primar de stat şi în cel confesional din Transilvania, Legea de maghiarizare a toponimelor (1896), legile Apponyi (1907), Legea presei (1914) etc. Multe iniţiative aşa-zis private (de exemplu Societatea pentru Schimbarea Numelui) erau de fapt sprijinite şi conduse de stat: în sprijinul acesteia au fost date numeroase ordine de ministerele Finanţelor, Industriei şi Comerţului, Agriculturii, Instrucţiunii şi Cultelor, Justiţiei. Nu mai redăm aici aberaţiile lui Telkes Simon (autorul cărţii Cum să maghiarizăm numele de familie), ele sunt în general cunoscute. Apogeul campaniei opresive de maghiarizare l-au constituit legile Apponyi; paradoxal, autorul acestora a dus o campanie internaţională de demonstrare a democratismului regimului unguresc, făcând, în 1911, o călătorie în Statele Unite. Conferinţele sale au fost întâmpinate cu mari demonstraţii de protest la New York, Chicago, Cleveland ale românilor, slovacilor, cehilor, germanilor emigraţi în America. Apponyi şi-a întrerupt vizita şi, furios, a declarat: „Împotriva lor am să lupt până îi voi nimici sub călcâiul meu”.
Chiar şi autorităţile ungare au ajuns să-şi dea seama că înverşunarea politicii de maghiarizare a românilor trezeşte o reacţie puternică în Occident. De aceea volumul comandat de Guvernul Ungariei în 1907 lui Huszár Antal, cuprinzând metodele ce trebuiau folosite pentru maghiarizarea românilor avea un tiraj confidenţial, la pagina 938 aflându-se menţiunea „Această lucrare a fost scrisă exclusiv pentru a servi membrilor Guvernului Ungariei şi ca să fie pusă în mod confidenţial la dispoziţia a numai câtorva miniştri”. Maghiarizarea forţată, începând cu numele de familie, o avea în vedere şi Bethlen István, autor al unui plan în acest sens din 1912-1914. Şi acest plan era confidenţial. Altul, similar, data din 1917.
– Care au fost reflecţiile acestor evenimente pe teritoriul a ceea ce ungurii numesc astăzi Ţinutul secuiesc?
– În 1919, pe 28 februarie/13 martie a avut loc la Târgu Mureş Congresul mixt preoţi-învăţători-credincioşi greco-catolici români din secuime, condus de protopopul Elie Cîmpeanu, reîntors după un refugiu de doi ani şi patru luni. Congresul a hotărât că greco-catolicii români din regiune nu mai aparţin de Episcopia de Hajdudorogh şi au cerut reînfiinţarea Vicariatului Greco-Catolic din secuime „care să aibă toate prerogativele şi mijloacele materiale” pe care le avusese înainte de 1912, iar „toate trecerile de la ritul grec la ritul latin cari s-au făcut în decursul timpului cu mijloace ilegale şi apucături şirete să se declare invalide”. În hotărârea congresului se cerea de asemenea „crearea tuturor acelor instituţii bisericeşti, culturale, care vor fi chemate să asigure dezvoltare naţional-culturală a poporului român din secuime, întocmai cum cere şi elementul secuiesc” şi „declară nule şi neexistente toate încercările şi faptele care au ţintit la nimicirea naţională a românilor din acest ţinut”.
O altă instituţie românească refăcută imediat după Marea Unire în zona secuiască a fost Despărţământul ASTRA: reînfiinţarea lui a fost hotărâtă într-o adunare la Sfântu Gheorghe avându-l ca preşedinte pe protopopul Aurel Nistor, urmată de o mare serbare populară. „Atât de emoţionaţi erau bieţii fraţi ai noştri maghiarizaţi, încât, printre lacrimi, unii făcându-şi cruce, au izbucnit cu toţii, că atâta ştiau româneşte: „Trăiască România Mare!”, scria Aurel Nistor în ziarul lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc, explicând apoi: „Cei mai încarnaţi secui sunt în Trei Scaune. Aici au persecutat cu o ură asiatică tot ce este românesc. Ba mergeau în ura lor până acolo încât contestau existenţa românilor în judeţ, susţinând că sunt secui românizaţi în decursul timpului (…) Sunt multe comune în care numai după nume cunoşti că sunt români (…) În acestea găseşti nume de familii ca Váncsa (Vancea), Pakulár (Păcurar), Bokor (Bucur), Csiki (Ciucan), Mirse (Mircea), Oláh (Român) (…) Populaţia română din Trei Scaune a avut să îndure persecuţiuni foarte grele, mai ales după intrarea armatelor române în Ardeal. Dintre cei peste 30 preoţi români din judeţ au fost închişi în temniţe şase, încă din toamna anului 1915 – în procesul celor 16 acuzaţi de filoromânism – fiind condamnaţi, unii la moarte prin ştreang; în 1916, o mare parte a preoţilor a fost dusă între suliţele jandarmilor şi internată pe la Sopron, alţii au avut timp să se refugieze. În 1917-1918, în întreg judeţul au rămas trei preoţi mai bătrâni; morţii se îngropau fără popă, cu copiii nou născuţi alergau credincioşii cale de zeci de kilometri până găseau un preot să-i boteze”. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
