Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– Regele Carol al II-lea s-a prefăcut că nu vede intensitatea acţiunilor revizioniste maghiare. Era naiv sau interesat?
– În februarie 1938, sistemul democraţiei parlamentare de tip occidental a fost înlocuit în România cu cel al Dictaturii Regale. Era aspiraţia lui Carol al II-lea încă din momentul urcării pe tron, în 1930. Vor fi dizolvate partidele politice şi s-a format un partid unic, subordonat direct regelui – Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), unde urmau a fi atraşi şi maghiarii. Ca atare, se va renunţa la orice măsuri coercitive faţă de acţiunile antistatale, autorii acestora fiind în tot mai rare cazuri condamnaţi şi, dacă se ajungea la condamnări, cei mai mulţi erau foarte repede graţiaţi. Atitudinea de toleranţă excesivă a fost interpretată – ca şi astăzi de altfel – ca un gest de slăbiciune, de teamă, iar manifestările antiromâneşti s-au înmulţit. S-a dat satisfacţie unor deziderate ale ungurilor considerate inadmisibile până atunci – cea mai importantă fiind cea a drepturilor colective.
– Maghiarii au intrat cu bucurie în FRN, aşa cum spunea ziarul oficial al partidului?
– Minoritarii nu au intrat individual în partidul totalitar carlist, ci li s-a acceptat reprezentarea colectivă pe criterii etnice, de fapt un pas spre autonomie. Minorităţile puteau întrebuinţa limba proprie în religie, presă, reuniuni, în faţa autorităţilor administrative şi, în anumite condiţii, în faţa Justiţiei. Urma ca nouă unguri să intre în Consiliul Superior Naţional al FRN şi doi în Directorat, trataţi ca demnitari, organizaţia urmând să se numească Uniunea Populară Maghiară. Ungaria a aplaudat această mişcare politică, considerând că „relaţiunile dintre România şi Ungaria trebuie să ajungă atât de cordiale, încât ele să exercite, pe plan moral, un fel de condominium cultural asupra Transilvaniei”. E uşor de recunoscut ideea, nu?
– De bună seamă: este idea de bază a Declaraţiei de la Budapesta, acea antologie a ruşinii semnată, printre alţii, de Neagu Djuvara, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, marele liberal Dinu Zamfirescu şi, ulterior, de Regele Mihai. Cel mai recent ecou este declaraţia în favoarea „autonomiei culturale şi teritoriale” a ungurilor din Transilvania, semnată la Cluj în 2018 de Sabin Gherman, Mircea Toma, László Tókés. Şi, între alţi isteţi, de Cristian Pârvulescu, rectorul Facultăţii de Ştiinţe Politice a SNSPA, care nu încetează să dea lecţii naţiunii de pe toate ecranele posibile.
– Asta ca să vedeţi unde şi în ce împrejurări s-au născut unele idei, care este continuitatea lor istorică, în ce momente şi de cine sunt ele susţinute. Doar nu crede cineva că declaraţia de la Cluj a apărut întâmplător în anul Centenarului Marii Uniri şi că nu are legătură cu învierea neorevizionismului…
Revenind la oile noastre, trebuie spus că un referat destinat ministrului Silviu Dragomir critica sever lipsa de prevedere a guvernului carlist, întrucât „metodele de organizare a Comunităţii nesocotesc în mare parte legile ţării” şi ea va fi folosită „ca un partid politic deghizat”, impunându-se „ca o individualitate separată, de stat în stat”. Autorul raportului avea perfectă dreptate: Statutul Comunităţii Maghiare din România era identic cu Regulamentul de funcţionare al Partidului Maghiar din 1928. Peste asta, întreaga organizaţie comunistă MADOSZ s-a înscris în FRN. Aşadar, ungurii din România au exploatat din plin dorinţa majoră a regimului carlist de a da impresia că, în cadrul lui, au fost armonizate toate interesele, eliminate nemulţumirile minorităţilor naţionale, care au devenit susţinătoare ale României Mari, meritul fiind, evident, al regelui.
În realitate, Direcţia Generală a Poliţiei constata în întregul an 1939 o intensă activitate de organizare în plan cultural a ungurilor din România, doar că în cadrul manifestărilor predominau cântecele de război, poeziile, piesele de teatru care-i solidarizau pe maghiari în jurul idealului refacerii Ungariei Mari. Şi a mai apărut un fenomen care seamănă oarecum cu zilele noastre: autorităţile româneşti nu numai că nu au luat măsuri să oprească manifestările vădit îndreptate împotriva statului, dar nici nu au lăsat opinia publică să le cunoască. S-a ajuns chiar la cenzurarea articolelor de ziar care prezentau acţiuni revizioniste. Câteva exemple: din numărul pe 17 iunie 1938 al Curentului a fost scos articolul Trenurile sportive şi iredenta maghiară, unde se prezenta transformarea congresului ecleziastic de la Budapesta, unde participaseră mulţi unguri din Transilvania, într-o manifestare revizionistă; din L′Indepence Roumaine şi Romenia erau eliminate două articole ce criticau revizionismul.
– Nu suntem departe de acea situaţie nici astăzi, când trenurile nostalgice înţesate de maghiari cu drapele roş-alb-verzi ce vin de la Budapesta spre „graniţa de o mie de ani” din Ghimeş de Rusaliile catolice sunt prezentate de o mare parte din presa noastră cu o inocenţă ce înseamnă de fapt ignoranţă, indiferenţă sau de-a dreptul prostie…
– Şi pe atunci ministrul de Externe Grigore Gafencu publica articole optimist-împăciuitoriste, în vreme ce ungurii activau puternic bisericile, presa, cinematografele, societăţile culturale, sportive, agricole. Propagandiştii budapestani cutreierau satele transilvănene, transmiţând instrucţiuni. Postul Radio Budapesta avea permanent emisiuni cu mesaje incitatoare către ungurii din Transilvania, care erau îndemnaţi, pe toate canalele, să nu înveţe limba română şi să nu se supună legilor româneşti. Dar ministrul de Interne de atunci, Armand Călinescu, semna ordine circulare cerând tuturor organelor administrative, inclusiv celor din Mureş, Odorhei şi Trei Scaune „de a evita orice măsuri care ar constitui o vexaţiune (…) împotriva minoritarilor”. Ajuns prim-ministru şi dornic să sublinieze reuşita politicii minoritare a regimului carlist, Armand Călinescu a candidat în judeţul Trei Scaune (actualul judeţ Covasna), alături de ministrul de Interne, M. Ghelmegeanu. Vă daţi seama că au izbândit! La acelaşi scrutin, din iunie 1939, au fost aleşi 9 deputaţi şi 2 senatori unguri pe listele FRN, cărora li se vor adăuga doi senatori dintre muncitori şi trei numiţi direct de rege, 17 în total. La Odorhei, judeţ cu majoritate secuiască, românii au cerut să aibă şi ei un candidat, dar nu li s-a aprobat, fiind aleşi doi maghiari: Filó Francisc şi Orösz Carol.
Dar regimul carlist a dat greş. Mâna întinsă de acesta a fost primită de unguri doar pentru avantajele pe care le anunţa. La sfârşitul lui 1938, preşedintele Organizaţiei Transilvania a Ligii Antirevizioniste Române, istoricul şi arhivistul Ştefan Meteş, împreună cu secretarul general al acesteia, Aurel Gociman, un expert al problemei revizionismului unguresc, semnau un Memoriu bogat către autorităţile centrale bucureştene, referindu-se în special la situaţia foarte periculoasă creată la graniţa de vest, unde se pregătea o schimbare prin violenţă a frontierei. Pe 23 ianuarie avusese loc la Budapesta adunarea generală a Societăţii Hangya, care avea filialele cele mai active în Transilvania, iar preşedintele acesteia anunţa că următoarea adunare va avea loc în „Clujul eliberat”. În Camera Deputaţilor de la Budapesta, un reprezentant al Partidului Naţional Creştin ceruse în mod imperativ o acţiune fermă pentru obţinerea, din partea Guvernului de la Bucureşti, a autonomiei ungurilor din Transilvania. Marele Stat Major român raporta că „speranţele ungurilor au crescut” şi datorită mulţimii de acţiuni teroriste iniţiate de Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor). Legiunile de jandarmi şi Direcţia Generală a Poliţiei transmiteau liste şi tabele cu revizionişti şi grupări antiromâneşti; între principalii agitatori era citat baronul Atzel Edmund din Zau de Câmpie; evreii din zonă, în mare parte maghiarizaţi, „simpatizau făţiş cu Budapesta”, mulţi dintre ei aveau rol conducător în viaţa politică a maghiarilor şi se proclamaseră „unguri de religie israelită”.
– Era aproape momentul în care adevărul crud a ieşit la lumină…
– Se va dovedi că politica aceasta de permanente cedări era greşită – aşa cum mai mult ca sigur se va dovedi şi cea actuală. Ungurii din România nu numai că nu s-au transformat în susţinători ai statului în care trăiau, ci au devenit şi mai înverşunaţi adepţi ai refacerii Ungariei Mari. Iar în 1940, după Diktatul de la Viena, îşi vor arăta deschis ura faţă de românii intraţi în stăpânirea Budapestei, mergând până la asasinate în masă. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
