Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (2) | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » (Inter)Național » Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (2)
Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (2)

Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 (2)

  • Un compromis sinonim cu prostia

– Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, avocat –

– Care a fost, până la urmă, finalitatea acestui proces care a ţinut agenda Europei timp de peste 7 ani?

– Disputa pasională dintre lumea modernă, progresistă, cu faţa spre viitor reprezentată de echipa liberalului democrat Titulescu, sprijinit de Alexandre Millerand, ex prim-ministru al Franţei şi de un maestru al dreptului internaţional, Sigmund Rosenthal, şi mentalitatea contelui Apponyi s-a finalizat cu înfrângerea acestuia şi îngenuncherea concepţiei sale hungariste, retrograde, feudale, profund anacronică şi nedreaptă. La finalul conflictului internaţionalizat cu optanţii unguri, strălucitul diplomat şi om de drept Titulescu spunea: „Când un Stat, în lupta sa pacifică de toate zilele, susţine o teză dreaptă, cu fermitate şi curtenie şi pune în slujba ei nu simple recriminaţiuni de ordin naţional, ci rezistenţa pe principiile mari internaţionale cari stau la baza raporturilor actuale între State, punctul lui de privire sfârşeşte prin a se impune”. Voluminoasa şi mincinoasa documentaţie a Ungariei nu l-a putut convinge pe preşedintele Franţei, Poincaré, determinându-l să enunţe o celebră afirmaţie: „o stăpânire nedreaptă, chiar milenară, nu poate fi considerată legitimă în drept”; ca răspuns al său la concepţia hungaristă venită din negurile istoriei şi duplicitatea descoperită.

Până la urmă, dreptul de proprietate al optanţilor s-a transformat în drept de creanţă, constituit prin două fonduri, cel de la Bâle (Franţa) şi Fondul Agrar creat prin Acordul de la Paris la o bancă din Basel (Elveţia), România efectuând acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane-aur. România a plătit la propriu, din 1927 până în 1934, toate aceste proprietăţi, adică echivalentul a 4,8 tone aur, plus 87.000.000 de dolari, despăgubiri de război care îi erau datorate de Ungaria, care nu au mai fost ridicaţi ci s-au vărsat pentru optanţi – şi, peste toate acestea, pentru a încheia definitiv diferendul, Brătianu a decis să se dea încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Sunt documente prin care Brătianu a plusat cu 10%, pentru aşa-zisul „deranj în proprietate”, din raţiuni de a închide acest contencios şi pentru a stabili, în sfârşit, cu Ungaria relaţii normale.

Trebuie precizat că legile de reformă agrară româneşti au fost luate şi aplicate pe picior de perfectă egalitate: ţăranii români, secui şi unguri din Ardeal au beneficiat, ca şi ţăranii români din vechiul Regat, de repartiţie de pământ. Nu cunosc nici o lege de împroprietărire dată de statul maghiar pentru ungurii ori secuii din Transilvania, căci despre români nici nu poate fi vorba: ca-n bancul de la Radio Erevan cu bicicleta, nu li s-a dat niciodată, ci li s-a luat întotdeauna.

Reforma Agrară pentru Ardeal, Banat şi Crişana (iulie 1921) a fost primită favorabil de Statele Europene, de lumea civilizată, ca fiind cel mai progresist şi de marcat gest al continentului.

– Şi atunci cum se explică ceea ce se întâmplă astăzi? De ce retrocedăm averi pe care statul român le-a plătit până la ultimul metru pătrat?

– Compromisul este sinonim cu prostia, dar mai degrabă cu trădarea şi hoţia, la care s-au dedat fără excepţie contemporanii care conduc în prezent destinele ţării. Doresc să precizez că şi atunci au fost ezitări – anii 1921-1923 – ca să se dea un tratament preferenţial Ungariei, să se mai analizeze ritmul reformei, în special de către regele Ferdinand şi camarila care urmărea foloase şi avea simpatii nedisimulate şi regret profund pentru dispariţia monarhiei bicefale austro-ungare. Însă, la presiunea populară, în faţa evidenţelor generate de dramatismul perioadei pentru români, precum şi a multor fruntaşi responsabili, a dobândit câştig acţiunea decisivă.

Am spus şi am repetat că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că suntem prinşi în păienjenişul jocurilor de interese din lumea contemporană, fără să ştim. Nu, toate se întâmplă cu participarea noastră efectivă, iar ceea ce facem acum nu mai putem schimba. Privind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, autorităţile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990 s-au promulgat legi de restituire a proprietăţii, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpretare şi aplicare absolut aberant, cu portiţe deschise pentru a sufoca omul obişnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruţă şi o suprafaţă mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat satisfacţii exagerate foştilor mari proprietari, unora pe bază de documentaţii contrafăcute ingenios, în laboratoare de specialitate. Figurează în procese ca prezenţi şi activi, persoane care au trecut de zeci de ani în lumea de dincolo; autorităţile noastre dorm. Numesc cazul marilor proprietăţi latifundiare istorice, ce au aparţinut grofilor şi conţilor unguri, plecaţi pe alte meleaguri, care au fost o dată rezolvate. În România post-revoluţionară s-a pornit intenţionat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Roman. Prima lege a fondului funciar şi Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor sau autohtoni, cum vreţi să le spuneţi. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită “Legea Lupu”. Aplicarea acestei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechilibre majore de mediu. Amintesc şi Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imobilele din România, vorbesc de cele reprezentative. În anul de graţie 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare naţională, asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu. Este o lege care nu ţine seamă de lucrurile şi realităţile din România, deoarece a dat „liber la peşte”, a deszăgăzuit totul, fără oprelişti. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietăţii din secolele XVII–XVIII, dinainte de Răscoala lui Horea, readucând şi reaşezând rânduieli feudale, din care românii erau excluşi! Fruntaşii noştri, în special parlamentarii care, în majoritatea lor sunt amatori şi ignoranţi, ca şi guvernanţii, cu toţii spun mereu că „nu avem legislaţie”… Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislaţie, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri stufoase şi complicate, descurajatoare pentru cei de bun simţ şi fără bani.

Aceasta este intenţia celor care ne conduc şi îşi albesc mereu biografiile, hoţii la vedere, aproape că nu sunt excepţii.

– Cum adică ne-a adus în urmă cu două-trei secole, din moment ce toată lumea spune că abia după 1989 am intrat în modernitate?

– Atunci când s-au iniţiat legi sau alte reglementări în domeniul retrocedărilor, în mintea „gânditorilor” erau avute în vedere situaţii particulare, adică ce anume concret va rezolva legea, pe cine va favoriza. Adică, cu alte cuvinte, erau şi mai sunt organizaţi pe „căprării”, pe grupuri de interese, în aparenţă antagonice, dar în realitate în subteran se sprijină între ei prin „rotaţiile” la guvernare. O inepţie, pentru că o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituţională. Efectul în lanţ s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliţi, iar instituţia proprietăţii s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinşi noi, ceilalţi. De pildă, aproape pentru fiecare palat răsare câte un stăpân, dacă nu, îl inventăm noi şi, cu scuzele de rigoare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit, cum s-a întâmplat în cazul Castelului Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna, cu îmbărbătare, proprietarul care nici nu înţelegea bine ce i se întâmplă… În frunte era un ministru al Culturii, Iorgulescu, iar media autohtonă se minuna de urmaşul cu sânge nobil: ce persoană! Elegant, zâmbitor, jovial, a strâns mâna tuturor, fericire generalizată. Este un exemplu de iresponsabilitate a decidenţilor, iar acum ştiţi ce se întâmplă cu Castelul Bran…

– Ades aţi făcut afirmaţia că, la retrocedările din Transilvania, noi de fapt aplicăm astăzi legile lui Horthy. E o glumă?

– Nu se poate glumi cu astfel de lucruri! Am la mine colecţia de legi-decrete ale Ungariei horthyste. Mă refer în primul rând la Ordonanţa din 1941, cu nr. 1441, referitor la orânduirea şi organizarea proprietăţii în Transilvania – teritoriul, spun ei, recucerit de la imperialismul român şi „realipit la coroana sfântă a Ungariei”, care a statuat două lucruri esenţiale. Primul: că Reforma agrară din 1921 pentru Transilvania, Banat şi Crişana este anulată. Reformă agrară care avea o particularitate esenţială şi diferenţiată de restul statului român, în sensul că a expropriat şi a dat o justă despăgubire foştilor proprietari, în special magnaţi unguri. A doua măsură care a fost luată în această Ordonanţă a prim-ministrului ungar: toate convenţiile, actele juridice şi contractele generate de reforma agrară din 1921 au fost în marea lor majoritate anulate, pe o procedură judiciară favorabilă celor care erau la puterea zilei. Chiar conţine în art. 6 un text ipocrit. Anume, spune că vor fi chemaţi la conciliere cei care sunt implicaţi în cedarea proprietăţii şi cel care urmează să o reprimească. Adică românii maltrataţi, bătuţi, schingiuiţi în prealabil, „negociau” preluarea proprietăţii lor de către Ungaria.

Această reînscriere pe vechii proprietari unguri despăgubiţi prin procesul optanţilor se descoperă abia acum, şi statul român nu are reacţie nici în 1944, în octombrie, când se eliberează teritoriul Transilvaniei, nu are reacţie nici Regele atunci când ia măsuri de redresare a problemelor din Transilvania, nu are nici guvernul muncitoresc al lui Dej, nici al lui Ceauşescu, aşa cum nu au nici cei de astăzi. Aşa că noi, acum, suntem în faţa efectelor ordonanţelor guvernului horthyst, care era de orientare fascistă, şi îl avea pe Bánffy ministru. Acesta s-a îngrijit ca să se ducă la îndeplinire acea legiuire fără precedent în lume şi cu putere retroactivă, contrar elementarului principiu juridic. Cel care a venit în septembrie 1940 cu armata ungară şi care a omorât la Trăsnea, în septembrie 1940, 263 de persoane, revendică proprietăţile respective prin urmaşii lui.

Aceştia, urmaşii, s-au prezentat pentru „restituire” cu motivul că statul comunist ar fi dat proprietăţile „bieţilor” criminali care au pus să fie scoşi copii din pântecele mamelor valahe cu baioneta, cu justificarea în faţa tribunalelor şi a istoriei că s-au împotrivit armatei ungare când a ocupat Ardealul de Nord.

Acele ordonanţe ale aşa-zisului Guvern regal al Coroanei Ungare au fost puse efectiv în practică prin Batalionul 7 honvezi din Cluj, care a preluat activitatea civilă, administrativă şi de carte funciară. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.