Remember la 76 de ani de la naşterea poetului Ion Iuga

ianuarie 6, 2016 in Cultură

Poetul maramureşean, cândva pe meleagurile noastre…

În anul 1975, când am primit cartea de poezii „Ţara fîntînilor” cu autograful poetului, Ion Iuga avea 35 de ani. Era cu doi ani mai mic ca mine. Ne aflam „prinşi” într-o „caravană” literară cu câţiva scriitori şi poeţi, veniţi din diferite colţuri de ţară, neocolindu-ne nici pe noi, harghitenii. În acel decembrie, când tot omul se pregătea de sărbătorile bine-cuvenite, doream să împărtăşim cu darul nostru, pe cei iubitori de slove frumoase „adunate” în file de cărţi. Am poposit la Miercurea-Ciuc, Gheorgheni, Topliţa…

Astăzi, la patru decenii, de la acel eveniment, rememorez atmosfera plină de amiciţie şi dăruire care s-a înfiripat între noi, cu unii doar atunci fiind la prima-vedere. Cu Ion Iuga, născut la 6 ianuarie 1940, în Siliştea de Sus, judeţul Maramureş, devenit, mai apoi, poetul deschizător de modernitate în lirica maramureşeană, ne-am cunoscut odată ce acesta s-a stabilit în Bucureşti. Va urma o perioadă creativă fecundă, tânărul poet publicând articole, eseuri, poezii, poeme dramatice, traduceri în reviste ca: „Familia”, „Ateneu”, „Astra”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Steaua”, „România literară”, „Viaţa Românească”. Primeşte aprecieri critice pertinente şi încurajatoare, la apariţia primului său volum „Tăceri neprimite” (1968), de la critici consacraţi: Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Cotruş, Dumitru Micu, Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu şi alţii. În această carte îşi face prezenţa concepţia filozofică a poetului „asupra logosului ca flux vital neîntrerupt”. Volumul „Almar” (1970) va rezista în circuitul de difuzare doar un an, cartea fiind interzisă.

La Editura Eminescu, în anul 1971, poetului îi va apărea cartea sus-pomenită – „Ţara fântânilor”, a cărei dedicaţie o reproduc în facsimil. Astăzi, la recitirea acestor slove măgulitoare ale poetului, nu-mi pot reţine emoţia şi să nu evidenţiez acele gânduri deprimante pe care le-am avut la ştirea că în 19 octombrie 1993 avea să ne părăsească autorul acestor versuri – autoportret: „Sunt cel mai frumos bărbat din nord/cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru/… cu trupul descojit de arbori/zvelt, unduit de aspre vînturi,//…latin la vorbă, turbure în sînge;//…port pe chip ceaţa bunilor mei,/…inima în româneşti cuvinte/se mistuie neagră/ca un soare…” (Bărbatul din nord).

Puţine toamne ai avut, poete… Tu, care ţi-ai propus, printre altele, şi acest domol şi incitant „joc” magic: „…încet coborîm albă iarnă/ prin noi şi ne-ntîlnim pre noi/… /ne facem cerc/ochii se aprind la mijloc/şi coborîm prin noi/fîntîni să înflorim fîntîni” (Idee de lumină).

Reluând firul relatării noastre, mai pomenim că pentru poetul Ion Iuga capitala a fost o nouă oază de suflu creativ şi acea „Ieşire din vis”, cum îşi va intitula un volum, apărut la Editura Eminescu, în 1982. „Bucureştiul pentru el era şi arenă şi mănăstire”, nota atât de plastic Petre Anghel.

Prin anii ’70 frecventa în Bucureşti cafenelele literare, era redactor la revista „Albina” şi deţinea funcţia de director al cinematografului „Doina”. De fapt, aici aveam să-l întâlnesc în câteva dintre „deplasările” mele culturale „la centru”. Capitala este şi locul unde se vor înfiripa prieteniile poetului cu unii poeţi ai generaţiei sale şi nu numai. Va fi prieten foarte apropiat al lui Nichita Stănescu, iar cu poetul George Anca va întemeia în 1983 Academia Internaţională de Poezie „Mihai Eminescu” tocmai în India. Volumul „Casa poemelor” a fost zămislit în urma acestei călătorii. Devine, între timp, membru titular al Uniunii Scriitorilor, şi dă curs la noi apariţii: Irosirea zăpezilor (1974), Cămaşă patriei (1975), Ion Iuga din Marmaţia (1977), Binecuvântata civilizaţie (1980), Fântâni pentru bronzul eroilor (1983), Casa poemelor (1985). Volumul Lauda mîinilor (1986) va deveni poemul după care se realizează un scurt-metraj bilingv, româno-francez. În Povara umbrei (1987), considerat ca ultim volum al creaţiei sale poetice, desprindem acel mesaj filozofico-social, precum că viaţa noastră, creaţia omului de artă sunt presărate de „lumini şi umbre”. În acest „univers” vieţuim, astfel toate lucrurile, fenomenele, conceptele există şi prin „umbra” lor. Nu întâmplător cugeta Lucian Blaga: „Umbrele seamănă ce-i drept cu întunericul, dar sînt fiicele luminii”.

Înainte de-a face câteva referiri cu privire la opera poetică a lui Ion Iuga, „Trubadurul silvestru” din Marmaţia, cum aveau să-l alinte concitadinii săi, sau poetul „Ţării fântânilor”, cum mi-a plăcut să-l numesc, voi apela la expresia emblemă a lui Gala Galaction: „Literatura, ca şi florile, ca şi holdele, este interferenţă divină între darurile cerului şi condiţiile pământului”.

Descendent blagian, dar şi barbian, poetul cugetă la timpul istoric, conjugându-l în prezent, se preumblă în spaţiul real, încărcându-l într-o plastică explozivă, fulminantă, sinceră şi generoasă. Lirica lui Ion Iuga este rostire lăuntrică, sensibilă, melancolică uneori, dar înmănuncheată în pulsul realităţii în permanenţă mişcare şi clocot. Însuşi fiinţa din el fiind a unui „tânăr poet fugos, plin de elan, care insuflă un spirit de tinereţe…” (Gheorghe Grigurcu, unul dintre primii prieteni ai consacratului poet).

Drumul poetic se deschide cu „tăceri” line şi timide, apoi se logodeşte cu forfota cotidianului şi uşor, uşor „visul” de altădată devine realitate, fapte emoţionale şi tulburătoare: „…pulbere-i ceaţa iz de pucioasă/şi rugăciune de ţară mă-nvăluie/grădina jale m-acoperă/şi-n suflet strigă oasele tale/testamentar aşezând în mine pământul/cel furat de mărăcini de ape//au murit caii pârjoliţi de foame/totuşi oriunde-aş fi păşesc în lumi solare” (Scrisoare tatălui meu I). În poeziile lui Ion Iuga simţirile adânci transpar organic, preocuparea sa fiind aceea ca sentimentul să fie particular, să exprime propriul gând. Din acelaşi volum „Ţara fîntînilor” ne-am oprit la poezia „Dacica masă de seară”: „Doisprezece sunt cei care vorbesc/în fiecare-i înţelesul unei culori/alcătuind chipul anului/în jurul supremei tăceri/cei doisprezece vorbesc//cînd îi înţeleg/mi se-adună pleoapele/şi-ntre ele pluteşte pădurea/şi dorm şi dorm/subt arbori visînd/masa familiei mele”. Acesta-i poetul! Citindu-i poemele ne dăm seama că ideile pot fi comune, sentimentul în schimb, acesta-i foarte personal, „producţia” devenind originală.

Se spune despre „peisajele” lui Ion Iuga că sunt „adiate de o boare a duhului, ceea ce face ca liniile lor precise, realiste, să fie uşor aburite de cântec, duritatea lor trecând pe nesimţite în caligrafie: ruginesc de lună soldaţii fugiţi din tranşee/cei fugiţi din viaţă nu ştiu unde” (din vol. Ion Iuga din Marmaţia – apud Alexandru Bogdan Petrovai).

Creaţia reflexivă a poetului se descarcă cu multe imagini şi elemente însuşite aievea, revenite mereu pentru că senzaţiile trăite şi emoţiile rămân ca o lumină, ca o flacără interioară care-ţi iluminează gândurile. „Versurile lui sunt grele de sens şi şlefuite doar pe la colţuri ca să poată fi prinse în rost”, remarca Petre Anghel despre poetul emblematic al unui Maramureş fabulos.

Ne stau mărturie şi aceste versuri ce glăsuiesc mai mult a împăcare, niciodată uitare!: „Aşază-mi în palme ţărână/dragostea mea/apele-o sărută să-nflorească/aur printre degete/aşază-mi candela/cu ochi de strămoşi/şi ierburi sălbatice/pămîntul ne caută-n izvor/să le purtăm numele/de nu-l mai ştiu/aşază-mi în palme scriptura/să ne rostim oameni ţărînei” (Numele).

Dr. Nicolae Bucur