Reîntâlnirea cu George Sbârcea şi scrierile sale

„Oricare dintre amintirile sale dobândeşte nu numai un înalt grad
de autenticitate, ci şi o vastă gamă de nuanţe şi culori” (Iosif Sava)

Astăzi se împlinesc 104 ani de la naşterea compozitorului, muzicologului şi scriitorului George Sbârcea (n. 23 martie 1914, Topliţa – d. 27 iulie 2005).

Dacă poezia „nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi”, cum ar spune G. Călinescu, de ce n-am însuşi ideea că muzica te îndeamnă să te închini frumosului? Cu sunetele şi ritmurile sale, ea glăsuieşte „în toate idiomurile”. Desprindem de aici că în spatele oricărei opere de artă există gândul, care a născut-o… există munca, ce a materializat gândul… există omul, cu gândurile şi travaliul lui.

Acele puţine, totuşi, convorbiri cu George Sbârcea, mi-au dat prilejul să constat că valoarea unei opere stă în posibilitatea ei de a se lăsa descoperită mereu, de a aduce noi elemente argumentative, de a-i deschide continuu structura ei dinamică, dar şi sentimentală, simbolică şi încărcătura mesagistică. Cred că domniei sale îi pot atribui aceste vorbe: „Numai cultura şi arta ne pot îmblânzi”. Astăzi reflect şi zic: lucrurile mici le înveţi în copilărie, cu cele mari te întâlneşti la anii maturităţii, de cele savante te minunezi la bătrâneţe.

Arta nu a imitat niciodată lumea, ci a potenţat-o… a transpus-o în forme memorabile, i-a imprimat o ordine şi o logică, apte să o facă accesibilă, de înţeles. În acest spirit m-am apropiat şi am savurat „opera” şi „lecţiile” spuse şi scrise de George Sbârcea (cu pseudonimul artistic Claude Romano). Cu deosebit interes l-am admirat pentru prelegerile sale privind „arta şi sensurile muzicii”, apoi viaţa şi opera marilor muzicieni (inclusiv cele rostite pe micul ecran). Amintim aici şi „mângâietoarele” popasuri făcute spre „fenomenul muzical” şi „fizionomia muzicii”, înţelegerea şi imaginea interpretativă a muzicii sau modalitatea de-a te invita să pătrunzi în „labirintul” unor artişti geniali şi a face acele „călătorii” în „Oraşele muzicii” pe calea undelor radioului şi-n „serialul televizat” de acum cinci decenii (1966). Toate aceste rendez-vous-uri pline de reflecţie şi spiritualitate, încărcate de nobleţe au uşurat calea melomanului de a trăi la tensiune „sentimentele” exprimate de un Beethoven sau Brahms, Chopin sau Schubert, Enescu sau Bartók ş.a.

Din dialogurile cu maestrul aveam să aflu sau să găsesc răspunsuri la întrebările: De ce trebuie să asculţi şi ce este important de ascultat? Cum să devii sensibil la ascultare? Fiecare sunet constă în vibraţii ale aerului, se spune, şi o coloană de aer se numeşte sunet…

Citind şi recitind cărţile lui George Sbârcea, în diferitele mele etape ale vieţii, treptat mi-am dat seama cum se aprinde acea scânteie, apoi devine flacăra dragostei pentru sublimele frumuseţi ale muzicii… Iluzia că lectura unei cărţi este suficientă pentru a deveni sensibil la o sonată sau simfonie de Beethoven sau Brahms, este evident falsă. Apropierea de ceea ce numim muzica mai specială (alţii îi spun grea): simfonia, opera, muzica de cameră, ţine de frecventarea perseverentă a muzicii însăşi. Rezultă mai apoi acel interes şi imagine capabile a-ţi sugera ceva din infinitatea acestui univers care este şi va rămâne muzica. Vei afla că o simfonie, o sonată, un cvartet sunt încărcate de gânduri, stări, frământări despre viaţă, pe care nu vei izbuti să le desluşeşti fără o participare intelectuală activă. Cu alte cuvinte, nu-i destul să simţi muzica, ci trebuie să o şi înţelegi, să o pricepi afectiv – sentimental, emoţional.

Mutându-ne pentru un moment pe planul literaturii se spunea că „pe măsură ce un om îmbătrâneşte, cu atât mai mult îi place Goethe, pe care, în cele mai multe cazuri, la anii tinereţii, îl socotea pedant, pretenţios şi în genere plictisitor… pe măsură ce îmbătrâneşte, vorbeşte tot mai mult şi mai zgomotos despre sine însuşi”. Aşa stau lucrurile şi-n muzică, te obişnuieşti cu un Bach, Berlioz, Haendel, Haydn, Liszt la vârstă mai înaintată. Familiarizarea cu valorile atât de diverse şi multicolore ale compoziţiilor artistice devine un criteriu foarte important al celui interesat de atracţia frumuseţilor majore înscrise pe tabloul muzicii universale.

Bogata zestre de scrieri pe care ne-a lăsat-o George Sbârcea este în bună parte rodul acelor întâlniri pe care le-a avut, cum însuşi ne mărturiseşte, în calitate de cronicar muzical, de membru în jurii naţionale şi internaţionale, de impresar sau simplu auditor al numeroaselor concerte, recitaluri, spectacole lirice, festivaluri în ţară şi peste hotare, cu dirijori, artişti instrumentişti, cântăreţi, critici, compozitori… „Eu le păstrez adeseori şi autografele, dedicaţiile, corespondenţa, odată cu interviurile, cronicile, portretele prin care am simţit nevoia de a-mi tălmăci impresiile. Ceea ce am reţinut în primul rând din întâlnirile acestea este suflul pasionat al muzicii, al dragostei de muncă şi respectului de om ce trece deopotrivă peste manifestările marilor şi ale mai puţin marilor artişti pe care i-am cunoscut.

Paginile ce urmează nu sunt fructul unor lungi elaborări. Ele au fost scrise spontan, câteodată pe un ton de anecdotă, întotdeauna la temperatura înaltă a entuziasmului…”.

Am în faţă câteva titluri ale autorului G. Sbârcea apărute de-a lungul anilor la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor: Ciocârlia fără moarte (Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată), Dimitrie Popovici – Bayreuth (Cântăreţul pribeag 1860-1927), Tiberiu Brediceanu în slujba muzicii româneşti, Mihail Jora (Biografia unui compozitor român din secolul XX), Oraşele muzicii – vol. I, II, Darclée, Puccini (Viaţa şi opera), Rossini sau triumful operei bufe, Jean Sibelius (Viaţa şi opera), Muzica veselă, Jazzul – O poveste cu negri şi mic dicţionar al jazzului, Când Dunărea era albastră – Povestea valsului vienez şi a familiei Strauss ş.a.

Cărţile lui G. Sbârcea au rămas până astăzi şi vor rămâne pentru multe generaţii mesaje spirituale de viaţă revărsată şi tot atâtea îndemnuri către moralitate, muzicologul, scriitorul înţelegând prin creaţie luciditate interioară şi jocul liber al gândurilor. Cărţile citite şi cele concepute pentru a vedea lumina tiparului au fost pentru distinsul cărturar ceea ce a fost şi pentru Vlădica Antonie Plămădeală: „Hrana cea de toate zilele… au fost respiraţia mea. Fără cărţi… viaţa mi se pare fără sens. Trăiesc prin fiecare carte veche sau nouă. Cartea mi se pare a fi mijlocul cel mai puternic de a mă reţine pe Pământ”.

George Sbârcea a fost capabil să-şi spiritualizeze viaţa, să se reinventeze permanent. A fost un creator, având acel har ca prin vorbe şi scris să te convingă, de pildă, că evenimentul comentat avea încorporat în el o anumită valoare sau semnificaţie. Pornind de la o celebră distincţie heideggeriană am putea spune că „viaţa” din cronicile muzicale ale maestrului nu se desfăşoară în preajma unor „fiinţări – simplu prezente”, ci a unor „fiinţări-la-îndemână”, pur şi simplu le intuia. Practic, realitatea era „vestimentată” de sensuri, iar individul, omul trebuia „urmărit” prin procesul permanent de autoconstituire. După G. Sbârcea, cel puţin cum reiese din scrierile lăsate, ne dă de înţeles că indivizii se schimbă câte puţin cu fiecare acţiune pe care o fac şi, într-un final, ajung să îşi elucideze identitatea prin instaurarea unei dominante a atitudinilor.

Artistul de geniu, conform concepţiei muzicologului, este voinţa de putere, deoarece el este capabil să elaboreze înţelesuri inedite. Iar ceea ce îi lipseşte „omului de rând” este tocmai acest instinct care îl face să privească lumea cu alţi ochi. Şi atunci te întrebi ce-i autocreaţia? Ea înseamnă, ar veni răspunsul, invenţie de sine. Deci sinele trebuie descoperit!

Pe George Sbârcea l-am descoperit. El ni s-a mărturisit. Patrimoniul său estetic uman ne-a fost dăruit spre înţelegere şi răspândire şi altor generaţii. Evocările, cronicile, monografiile, cărţile, povestirile despre viaţa compozitorilor şi opera acestora ne sunt prezentate, „în măsura în care frumuseţea muzicii se poate tălmăci prin cuvinte”, cum însuşi autorul ni s-a confesat.

Nicolae BUCUR

(Din cartea în pregătire Şoapte de altădată – File de Jurnal)

Comentarii:

comentarii