Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 20 octombrie 2019
Home » (Inter)Național » Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (II)
Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (II)
Béla Kun vorbind la un miting

Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (II)

Revoluţia din Ungaria nu a fost organizată şi desfăşurată de muncitori, însă aceştia au aprobat-o şi apoi au preluat rolul de lider. În zilele de 30 octombrie şi 1 noiembrie 1918, mişcarea revoluţionară din Budapesta avea un caracter militar şi nici nu se punea problema republicii. În 2 noiembrie 1918, muncitorii au preluat conducerea maselor nemulţumite şi au trecut la dictatura proletariatului. Negocierile cu celelalte clase burgheze desfăşurate la Camera de Comerţ au condus la înfiinţarea „gărzilor poporului” conduse de social-democraţi. Aceasta era o necesitate stringentă, după ce armata şi poliţia s-au evaporat, iar fenomenul infracţional lua amploare. Doar că „gărzile poporului” erau alcătuite în marea lor majoritate din muncitori, singura clasă organizată la acel moment, care preluau armamentul militarilor veniţi în dezordine de pe front. În scurt timp, în Budapesta au fost înarmaţi 80.000 de muncitori, iar Partidul Social Democrat a început să-şi impună punctul de vedere politic. Până la acest moment mai existase o tentativă de revoltă, dar care nu avusese succes. Greva generală din iunie 1918 nu a avut un scop clar şi nici un sens bine definit, dar ulterior s-a constatat că era o tentativă de bolşevism. Chiar în timpul grevei s-a constituit primul „Sfat al soldaţilor şi muncitorilor”, piatra fundamentală a regimului bolşevic, care a coordonat acţiunea în colaborare cu liderii sociali-democraţi. Şedinţele s-au desfăşurat în comuna Gyömöre, însă eşecul grevei a îndepărtat, momentan, pericolul bolşevic. Unul dintre instigatori a fost inginerul Armin Helfgott, dar abia la finalul anului s-a descoperit că acesta este „unul dintre organizatorii de căpetenie ai bolşevismului ungar”.

Bolşevismul era puţin cunoscut în rândul maselor din Ungaria, dar doctrina şi programul său erau simpatizate şi tolerate de premierul Károlyi Mihály, care a condus guvernul între 31 octombrie 1918 şi 21 martie 1919. Acesta a semnat la 13 noiembrie 1918 Convenţia militară de la Belgrad, care impunea o încetare a ostilităţilor cu forţele Antantei, stoparea ofensivelor către Ungaria şi anumite linii de demarcaţie cu vecinii. Pe drumul de întoarcere spre Budapesta, pe vapor, premierul a afirmat că a primit toate condiţiile şi încheie pacea, căci „printr-un mic bolşevism este aşa de lesnicioasă scăparea de la îndeplinirea condiţiilor”. Omul său de încredere era József Diner-Dénes, „care se aşeză francamente pe bazele bolşevismului”, explicând că, pe baza scrierilor lui Karl Marx, în lume trebuie să ajungă la putere dictatura proletariatului. Totodată, politica externă a Ungariei a fost orientată pe convingerea că în şase-opt săptămâni va izbucni o revoluţie comunistă la nivel mondial. Unul din canalele care susţinea această convingere era Pavel Keri, trimis diplomatic al lui Károlyi în Elveţia „cu valoroşi bani ungari”, care în rapoartele sale despre ţările vestice arăta că acestea (mai ales Franţa) se află în pragul prăbuşirii economice şi sociale. Keri se afla în strânsă legătură cu Fritz Platten, liderul comunist elveţian, care se ocupa „cu prepararea revoluţiilor bolşeviste” în vestul Europei. Desigur că rapoartele lui Keri au fost, ulterior, dezminţite, dar la momentul respectiv au întărit poziţia lui József Diner-Dénes, „iar de aici înainte unicul fundament permanent şi stabil al politicii externe a Guvernului Károlyi fu bolşevismul”.

Marea majoritate a comuniştilor unguri erau prizonieri de război care au fost martori la evenimentele din Rusia anilor 1917-1918 şi au fost atraşi de promisiunile extrem de atrăgătoare ale propagandei bolşevice. Unii s-au înscris în mişcarea bolşevică, alţii au luat parte la apărarea revoluţiei, iar o altă parte au urmat şcoala de agitatori. Au revenit în Ungaria prin lunile mai-iunie 1918, dar încă nu aveau curajul să se afişeze public cu ideile şi propaganda lor. Béla Kun – „agitatorul cel mai talentat” – a rămas la Moscova, de unde exercita asupra Ungariei o influenţă strict literară. Tot acolo a înfiinţat „Grupul comunist ungar”, care a editat un ziar ce se adresa maghiarilor din Rusia, iar acesta a avut „o înrâurire prea mare asupra acestei mase puţin culte”. Urmarea a fost pe măsură. În analiza Secţiei a VI-a Istoric „nici o naţiune nu era atât de acceptabilă pentru bolşevism ca cea maghiară. Cele mai înfricoşătoare trupe ale gărzii roşii ruseşti fuseseră recrutate din prizonieri de război maghiari”. Astfel, un prizonier de război cu gradul de cadet (sublocotenent) putea ajunge în garda roşie la funcţia de comandant şi însuşi Béla Kun a ajuns la echivalentul funcţiei de comandant de brigadă.

„Grupul comunist ungar” de la Moscova a înfiinţat două producţii de propagandă: „Biblioteca comunistă” şi „Scrisori revoluţionare”; ambele conţineau manifeste şi foi volante, pe care prizonierii de război le aduceau ilegal acasă. Pentru inducerea în eroare a autorităţilor, toate materialele de presă aveau trecut Leipzig ca oraşul unde au fost tipărite, dar o privire atentă remarca imediat originea rusă. Autorităţile austro-ungare organizaseră câteva lagăre de carantină pentru prizonierii reveniţi din Rusia, dar, pe fondul imploziei din monarhia imperială, acolo „stăpânea cea mai inconştientă neglijenţă şi corupţie”, aşa încât propaganda bolşevică n-a putut fi stăvilită. Acest prim val de propagandă nu a avut succesul scontat. Materialele erau slabe, propagandiştii nu aveau calităţi şi n-au putut să se adreseze poporului, deşi au încercat să aducă în discuţii teme populare. Broşura lui Tibor Szamuely, „Cât de profund este buzunarul popilor, nici nu avea legătură cu comunismul, ci reprezenta o critică la adresa avariţiei catolicismului; nici Béla Kun, cu „Cine este responsabil pentru război”, nu a reuşit să impulsioneze cititorii să adere la mişcarea sa. Norocul avea să vină la 21 martie 1919, după ce Károlyi a predat puterea comuniştilor, convins fiind că armata rusă se apropie de graniţele ungare şi, în consecinţă, „victoria bolşevismului în Europa centrală era sigură”. Doi militari – locotenent-colonel Aurel Stromfeld şi locotenent-colonel Eugen Tombor, care „nu prea s-au distins în război”, dar erau simpatizanţi comunişti – au înaintat un memoriu lui Károlyi, în care au arătat că victoria Armatei Roşii „este neîndoielnică”, mai ales că nu există nici o şansă de a i se opune vreo altă armată.

În concluzia celor doi, nu exista decât o singură soluţie, „aceea de a se arunca ţara, imediat, în braţele bolşevismului”. Premierul l-a eliberat din închisoare pe Béla Kun (reţinut în ianuarie 1919) şi i-a predat puterea după ce a primit de la colonelul francez Vix informaţia că armata română va trece linia Mureşului, stabilită la Belgrad ca linie de demarcaţie între România şi Ungaria. De aici încolo, Béla Kun, adevăratul lider politic de la Budapesta, intensifică legăturile cu Otto Bauer, ministrul de Externe austriac, fost prizonier în Rusia şi membru al partidului bolşevic. După revenirea în Austria s-a încadrat în Partidul Social Democrat, însă după toate semnalele era un comunist în cuget şi simţiri. Unele tatonări între comuniştii maghiari şi guvernul britanic au avut loc, însă atunci când armata română a înaintat pentru a-şi apăra conaţionalii de agresiunile ungare, reacţia Marilor Puteri a fost una ostilă. Însuşi ministrul de Externe britanic, Arthur Balfour, s-a arătat extrem de indignat şi ostil la adresa României, punând în discuţie apartenenţa şi ataşamentul acesteia la Antanta. La începutul lunii aprilie 1919, reprezentanţii Antantei, aflaţi la Paris, l-au trimis la Budapesta pe generalul sud-african (membru în delegaţia britanică) Jan Smuts, pentru a observa situaţia la faţa locului şi a negocia o eventuală recunoaştere a guvernului comunist de către aliaţi. Acesta a arătat o atitudine „extrem de binevoitoare” faţă de Béla Kun, având mandat să propună o ridicare a blocadei economice şi chiar trimiterea de ajutoare. În fapt, a permis consolidarea guvernului bolşevic şi continuarea înarmării în vederea unei apropiate ofensive asupra vecinilor.

Odată cu declanşarea ofensivei maghiare contra României, diplomaţia nu-şi mai avea rostul. Chiar dacă evoluţia acţiunilor militare a fost un eşec pentru bolşevicii maghiari, aceştia au atras de partea lor, prin diverse metode şi mijloace de propagandă, nu numai clasele sociale defavorizate din Ungaria, dar chiar simpatia unor mase de muncitori din statele occidentale. Înfrângerea definitivă a acestui regim şi fuga liderilor în străinătate a arătat rolul extrem de important al României, care a distrus din faşă un posibil nucleu perturbator în centrul Europei.

În final, colonelul Bârzotescu a considerat că lucrarea elaborată de Secţia a VI-a Istoric poate servi „atât la discuţiile comisiei tratatelor de pace, cât şi ca o propagandă contra bolşevismului, arătându-se mijloacele de care s-a servit”.

Dr. Alin SPÂNU

(Material preluat din ACTA CARPATICA V – Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.