Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (I) | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 20 octombrie 2019
Home » (Inter)Național » Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (I)
Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (I)
Generalul Gheorghe Mărdărescu, şeful Comandamentului Trupelor din Transilvania

Regimul comunist din Ungaria în analiza colonelului Laurenţiu Bârzotescu (I)

În 1919, regimul comunist din Ungaria a durat mai puţin de şase luni (martie-august), însă a lăsat urme adânci, atât în societatea internă, cât şi în domeniul relaţiilor internaţionale. Într-un timp scurt, Guvernul bolşevic de la Budapesta a reuşit să-şi atragă susţinerea maselor proletare, însă nu a reuşit să convingă celelalte clase sociale şi biserica de noua viziune socio-economică emanată de la Moscova. După modelul din Rusia sovietică s-a trecut la instaurarea unei dictaturi proletare în care violenţa de toate gradele se afla pe primul loc. Un jurnalist român, Leonard Paukerow, a fost martor al evenimentelor din Ungaria din acea perioadă şi a rămas marcat de ceea ce a văzut. Deşi orientarea sa era de stânga, Paukerow şi-a expus impresiile într-un volum în care a arătat clasei muncitoare din România unde duce violenţa şi preluarea puterii fără un program şi o pregătire corespunzătoare. Experienţa a arătat „cum o ţară este târâtă în prăpastie din disperare naţională”.

Avertismentul este adresat unei clase muncitoare atrasă de ideea revoluţiei bolşevice sovietice şi de exemplul ungar. Din perspectivă personală, Paukerow arată „în ce hal ajunge acea ţară, acea clasă muncitoare, când această clasă se lasă sedusă de aparenţe înşelătoare, se pripeşte să ia puterea statului în mână, orbită de un succes efemer momentan, fără să aibă în vedere condiţiunile politice, economice şi sociale ale ţării şi ale lumii întregi, care condiţii erau absolut potrivnice unei menţineri durabile a regimului comunist”. Nu omite faptul că problema socială este, în fond, una psihologică. În context, psihologia mulţimii „este un factor hotărâtor de care trebuie să ţie seama toţi acei care se întreabă dacă o ţară e coaptă pentru socialism”.

Imediat după preluarea puterii (21 martie 1919), liderul comunist Béla Kun a trecut la reorganizarea şi întărirea armatei, cu scopul de a relua prin luptă teritoriile pierdute de Ungaria în favoarea Cehoslovaciei şi României. Nu se sfieşte să declare public că Antanta „nu are deloc intenţia să ne lase în pace şi ne va gâtui în momentul în care va putea s-o facă. (…) Diplomaţie nu putem face fără armata roşie”. Prima măsură a fost apariţia gazetei „Vörös Katona” („Soldatul roşu”), cu rol de propagandă pentru voluntari în noua armată a regimului. Cei care se înrolau voluntari primeau solda de militar, salariul de muncitor/funcţionar (3.000 coroane/lună), 100 coroane/lună pentru soţie şi câte 50 coroane/lună pentru fiecare copil. În plus, aveau dreptul la cartele alimentare preferenţiale şi nu stăteau la coadă pentru procurarea produselor de bază. Urmarea a fost că s-au înrolat mulţi tineri, însă fără a avea o instrucţie adecvată, aşa încât în unităţi dominau debandada şi amatorismul. În contrapartidă mulţi ofiţeri de carieră au preferat să renunţe la carierele lor şi au preferat să aleagă alte căi…

Confruntările cu trupele cehoslovace şi române din aprilie 1919 au fost un dezastru pentru armata roşie ungară. La primele atacuri, militarii unguri au fugit în debandadă, ceea ce a impus o nouă abordare. Tibor Szamuely, un alt lider comunist, a fost însărcinat să restabilească ordinea şi moralul soldaţilor. A primit funcţia de preşedinte al Tribunalului Marţial (Consiliul de Război) al Armatei de Est, calitate în care a condamnat la moarte mulţi dezertori şi defetişti. În urma eşecurilor din aprilie 1919, Guvernul de la Budapesta a propus, la 2 mai 1919, un armistiţiu. S-au recunoscut pretenţiile teritoriale ale României, Cehoslovaciei şi Serbiei, solicitându-se încetarea ostilităţilor. Guvernul român n-a dorit să trateze cu regimul bolşevic, dar a fost de acord cu o convenţie militară care să suspende ostilităţile. Totuşi, la 20 mai 1919, ungurii declanşează ofensiva contra cehilor în zona Miskolc şi reuşesc să cucerească oraşul. Din 25 mai 1919, atacurile vizează trupele române, care sunt respinse. Retragerea cehilor a pus în dificultate flancul drept român, aşa încât Comandamentul Trupelor din Transilvania a decis retragerea unităţilor la est de Tisa (2/3 iunie 1919). Prin intervenţia Consiliului Suprem Aliat de la Paris s-a pus capăt ostilităţilor şi s-a încheiat un armistiţiu între Ungaria şi Cehoslovacia.

În această perioadă, în interiorul Ungariei s-a trecut la fortificarea armatei în perspectiva unor confruntări inerente. S-au înfiinţat „batalioane de muncitori” de la fabricile din Budapesta, care au fost trimise la o scurtă instrucţie şi apoi pe front. Pentru disciplinarea populaţiei şi represiunea contra adversarilor politici s-a înfiinţat Garda roşie specială, denumită „Băieţii lui Lenin”. Iniţial era alcătuită din foşti marinari ai flotei austro-ungare, dar a ajuns la 400 de oameni, majoritatea proveniţi „din marea familie a escrocilor, pungaşilor, spărgătorilor, criminalilor”, care şi-au ales ca sediu palatul contelui Batthyány din Budapesta. Liderul era József Cserni, care absolvise în Rusia o şcoală specială de terorism şi era un apropiat al lui Tibor Szamuely. Din „Băieţii lui Lenin”, Szamuely şi-a ales o gardă personală de circa 30 de tineri, denumiţi „terorişti ambulanţi”. Se pare că fiecare avea pe conştiinţă cel puţin 200 de victime. Ulterior înfrângerii revoluţiei bolşevice, unul din aceştia, István Jakob, a fost prins şi judecat. În cadrul procesului a recunoscut că el singur a asasinat peste 200 de duşmani ai regimului.

Situaţia fiind îmbunătăţită în interior, s-a trecut la o nouă etapă pentru creşterea prestigiului: „succese contra românilor”. Armata a fost reorganizată, efectivele au fost mărite prin noi recrutări şi artileria a primit tunuri de calibrele 105, 305 şi 420 mm. Comandantul armatei, Vilmos Böhm, a afirmat la finalul lunii iunie 1919 că moralul militarilor „este foarte scăzut. (…) La toţi am constatat oboseala. Nu mai luptă cu însufleţirea viguroasă de până acum”. Urmarea a fost înlocuirea sa din funcţie cu Landler Jenő, iar comandanţii de corp de armată au fost numiţi: Vago la Corpul 1, Pogany la Corpul 2, Bokany la Corpul 3 şi Haubrich la Corpul 4. Potrivit lui Béla Kun, „dacă dictatura se prăbuşeşte, apoi se prăbuşeşte pentru că a costat prea puţin sânge”. Oare?

„Că ne vor ataca ungurii nu ne-am îndoit o clipă”, a rememorat generalul Gheorghe Mărdărescu, şeful Comandamentului Trupelor din Transilvania, mai ales că datele obţinute de structurile informative atestau că atacul era preconizat pentru 19-20 iulie 1919. De reţinut că atitudinea marilor puteri a fost una nehotărâtă. La Conferinţa de Pace de la Paris, aflată în desfăşurare, se luau în calcul variante de la recunoaşterea guvernului bolşevic ungar şi până la o acţiune militară comună pentru îndepărtarea acestuia. Situaţia este tranşată după ce Ungaria a atacat România, iar decizia este de a fi îndepărtat regimul lui Béla Kun ca unul care nu reprezintă poporul ungar. Ofensiva ungară a durat trei zile, apoi a urmat contraofensiva română, care s-a oprit la Budapesta. După declanşarea contraofensivei, „cu groază, ca un torent, o rupse vrăjmaşul la fugă de la Tisa spre Budapesta. Vaiete, descurajare şi spaimă e tot ce se mai vedea între Tisa şi Dunăre”.

Odată cu intrarea trupelor române în Budapesta s-a încheiat şi regimul bolşevic ungar, care a început a fi analizat. În această perioadă, propaganda bolşevică a fost una intensă, care a atras mase largi de oameni, din diverse motive. Unii dintre supuşii austro-ungari, sătui de cei patru ani de război, care s-au trezit că nu mai ştiu să facă altceva decât să lupte, dar nici nu prea aveau alternative. O parte au fost luaţi prizonieri în luptele cu ruşii, iar în prizonierat au fost martorii transformărilor din Imperiul ţarist. Bolşevismul a părut, atunci, o ideologie aptă să schimbe disproporţia dintre bogaţi şi săraci, aşa că au aderat pentru transpunerea ei în practică. De aici şi până la înscrierea voluntară în Armata Roşie ungară n-a mai fost decât un pas. Alţi tineri, care munceau zi lumină în fabrici în condiţii improprii, au sperat la o viaţă mai bună, atât din punct de vedere al drepturilor profesionale, cât şi al nivelului de trai. Între alţi aderenţi ai bolşevismului ungar s-au aflat şi români din Transilvania, cetăţeni ai Imperiului austro-ungar şi apoi… ai nimănui. Au sperat, au luptat (uneori contra conaţionalilor), însă în final s-au întors în România Mare pentru a-şi relua o viaţă normală. Apartenenţa la mişcarea bolşevică ungară i-a urmărit tot restul vieţii şi, uneori, au avut de suferit, fiind reţinuţi de Poliţie sau concediaţi de la serviciu.

După înfrângerea regimului comunist din Ungaria şi retragerea trupelor române din zonele ocupate, serviciile de informaţii au trecut la analiza evenimentelor, de la premisele preluării puterii de către bolşevici şi până la implozia acestui regim politic. Marele Stat Major a solicitat, în 1922, Secţiei a VI-a Istoric o analiză scurtă şi pertinentă asupra evoluţiei evenimentelor din 1918-1919. Şeful Secţiei, colonel Laurenţiu Bârzotescu, a studiat tot ce avea în arhivă şi tot ce apăruse în ultimii doi-trei ani pe acest subiect. La jumătatea anului 1922 lucrarea era gata şi a fost expediată beneficiarului. În opinia lui Bârzotescu, o lucrare despre trecutul foarte apropiat „este aproape mai dificil decât redactarea unei astfel de lucrări asupra trecutului îndepărtat. Istoria nu cuprinde totalitatea evenimentelor, ci numai chestiunile mai importante. Iată însă că evenimentele trecutului apropiat, aproape în întreg complexul lor, încă tot fâlfâie înaintea ochilor noştri, în legăturile lor cronologice şi unitare – abia răzbim a nu confunda lucrurile mari care constituie organismul însuşi, cu evenimentele de o importanţă inferioară, care nu sunt menite decât a umple golurile sau a împrumuta întregului culoarea respectivă”.

Între greutăţile istoriografilor se aflau evenimentele care impresionează, destul de recente, şi la a căror simplă amintire „organismul nervos al omului se revoltă”. În Ungaria, masele muncitoreşti (sau dictatura proletariatului) au preluat puterea la 21 martie 1919, pe la ora 17:00 şi au cedat-o la 1 august 1919, în jurul orei 16:0. Această guvernare a făcut parte din revoluţia începută la 30 octombrie 1918 şi care, în 1922, încă nu se încheiase. Revoluţia maghiară s-a deosebit structural de celelalte mişcări similare prin aceea că la izbucnire „numai o mână de oameni ştia de ea”, în timp ce marea majoritate a poporului nu era nici aderentă şi nici nu avea cunoştinţă despre ce se întâmplă. Succesul acţiunii revoluţionare de preluare a puterii şi dezvoltarea în toate direcţiile în perioada următoare a avut drept cauză principală „lipsa completă de organizare a poporului maghiar”. Scopul principal al comuniştilor era să încheie războiul pentru că, în opinia lor, prin revoluţie se va încheia conflagraţia mondială, iar apoi, în scurt timp, ordinea se va reinstaura în ţară. De asemenea, prin victoria unei revoluţii într-o ţară, aceasta nu se va opri la graniţe, ci va evolua până când „ordinea socială a tuturor ţărilor se va clătina”, iar puterea politică va fi preluată de clasa muncitoare. Finalul ar fi trebuit să fie o pace echitabilă între învinşii şi învingătorii din Primul Război Mondial, care să permită o dezvoltare economică, socială şi naţională echilibrată.

Rezultatele au fost, însă, exact opuse: războiul nu s-a încheiat odată cu succesul revoluţiei în Rusia şi Ungaria, revoluţia n-a pătruns în alte state şi nici n-a reuşit să capaciteze muncitorii din alte spaţii să se ralieze unei acţiuni comune internaţionale.

Dr. Alin SPÂNU

(Material preluat din ACTA CARPATICA V – Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei)

Comentarii:

comentarii

2 comments

  1. Puteti pteciza care este scopul difuzãrii acestui articol? Ce interes prezintã pentru cititorii cotidianului?
    Tare mi-e teamã cã urmãriti si cu asta tensiunarea relatiilor interetnice. Iar ca român de bunã credintã condamn aceste actiuni.

  2. Textul mi se pare interesant d.p.v. istoric. Am reținut că, pe lângă obiectivul instalării regimului comunist de tip sovietic/bolșevic, Revoluția lui Bela un a avut și un obiectiv teritorial antiromânesc, respectiv recuperarea Transilvaniei (și a celorlalte teritorii „pierdute”). Asta explică, de fapt, implicarea Armatei Române. Nu cred că scopul autorului constă în „tensionarea relațiilor interetnice” , așa cum scrie un cititor. Să nu uităm că și Revoluția Română din 1989, în județele Hr și CV a avut și o componentă revizionistă, anihilată tot de Armata Română.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.