Proverbele româneşti – perenitate, flexibilitate, desuetudine (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 15 noiembrie 2019
Home » Cultură » Proverbele româneşti – perenitate, flexibilitate, desuetudine (II)
Proverbele româneşti – perenitate, flexibilitate, desuetudine (II)

Proverbele româneşti – perenitate, flexibilitate, desuetudine (II)

„…Omul de cultură precum şi cel cu înclinaţie spontană pentru înţelegerea marilor probleme ale Lumii şi ale Vremii trebuie să-şi apropie mintea atât înspre cugetările şi proverbele cu caracter imaculat, original şi călăuzitor, axate pe jaloanele platoniciene ale Dreptăţii, Binelui şi Frumosului, cât şi înspre cele infame, scelerate şi nelegiuite, axate pe jaloanele luciferice ale Inechităţii, ale Răului şi ale Josniciei”, îndeamnă Berdj Aşgian. Cu referinţă exclusiv la proverbe: „…sunt adeseori dure, ironice şi sarcastice, uneori explicative şi justificative. Ele au putere de a convinge deoarece optează întotdeauna pentru adevăr şi respect pentru realitate!”.

Există şi o categorie de proverbe sfioase, „ruşinoase”, în expresie vulgară („Zgârcit de-şi linge mucii”, „A dat cu muci în fasole”), sau(şi) pornografică, ocolite de feţele mai subţiri, chiar dacă exprimă realităţi, trăiri, experienţe personale. Majoritatea lor sunt „indicaţii preţioase” cantonate în sfera sexualităţii, referent fiindu-le personaje mitologice, biblice sau penetrate în folclor, de la zei, la tâlhari celebri. Altele, doar aparent pornografice, speculând valori paronimice ale limbii, cum este cel referitor la dilematica relaţie dintre Prefectură şi proiectantul instituţiei administrativ-teritoriale, dictatorul Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr). Aşa cum alt „cezar”, Vespasian (Caesar Vespasianus Augustus sau Titus Flavius Vespasianus, n. 17 nov. 9, d. 23 iun. 79), inventa spaţiul vital de meditaţie ce avea să-i poarte o vreme numele, vespasiana, botezată ulterior WC, closet, sau pudicul „baie” – spaţiu generic ce include şi… vespasiana. Vespasian a împânzit Roma cu latrine publice cu taxă, sperând că astfel va rentabiliza oraşul şi imperiul. Tot lui îi aparţine şi aserţiunea intrată în zona marketingului „Banii nu au miros”, circumscrisă invenţiei sale – un fel de promo! – Ca răspuns la interpelarea senatorilor… pudici, dar avizi, la rândul lor. Expresia s-a folclorizat, chiar dacă copy-right-ul este incontestabil.

Nu toate proverbele sunt sobre, sentenţioase. Am întâlnit şi proverbe „pe invers”, doldora de ironie, sarcasm chiar: „Femeia surdă şi bărbatul mut fac casă bună”.

Raportat la contextul istoric, unele proverbe „se descurcă”, nesemantizate, lăsând în urmă şi în uitare contextul istoric concret care le-a generat. Sunt reciclate, spre deosebire de cele expirate, cărora nu li se mai oferă o a doua şansă. Altele mai supravieţuiesc o vreme. În schimbare şi moralitatea societăţii. Pentru spartani era absolut morală purificarea comunităţii de elementele nesănătoase sub aspect fizic. Aruncaţi în prăpastia stâncii, şi bătrân, şi bolnav, infirm din naştere sau neputincios (deci) nemaifolositor, inutil. Ce condamnabilă derogare de la normele morale în viziunea contemporană, când o societate atât de pragmatică şi egoistă mai are totuşi resurse de caritate faţă de semen!

Revenind la proverbele noastre, te întrebi dacă, într-un veac atât de infatuat, de arogant, plecarea capului se mai poartă. Proverbul continuă să pledeze pentru: „Capul plecat sabia nu-l taie”. Aşa să fie? Câte capete plecate (nevinovate) n-au căzut pradă sabiei sau ghilotinei? Pe lângă cele nesupuse (vezi Mihai Viteazul). Şi-apoi, să devină, oare, rabatul la normele etice, laşitatea („capul plecat”) valoare morală?! Greu de acceptat, chiar dacă un alt proverb din aceeaşi zonă îndeamnă, nici mai mult, nici mai puţin: „Până treci puntea să dai mână şi cu dracu’!”.

Apar, în ultima vreme, şi proverbe cu „buletin de oraş”. Cele mai multe sunt expresia unui spirit superficial, gregar (asta fără a nega valorile autentice ale oraşului).

În multe situaţii, un proverb mai vechi, clasicizat, este prins de coadă şi întors pe dos, prefăcut în parafrază parodică. Astfel, pe tema lui „Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge” poţi culege (oral sau scris) „varianta”: „Cine sapă groapa altuia departe ajunge” contaminând înţelepciunea a două proverbe, răsturnată, chiar dacă unele situaţii imorale confirmă.

Nasc, iată, şi la oraş proverbe! Deşi salvată plasticitatea expresiei, asemenea „proverbe” suferă de o acută lipsă de imaginaţie. Redus la sensul propriu, autorul intrat în anonimat este incapabil să priceapă metafora (cine se scoală de dimineaţă = harnicul, nicidecum cel cu insomnie!). Lipsă de imaginaţie, deci, necompensată prin prestaţia de ironie. Replici cu iz argotic multe dintre ele. „Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost”; „Luna trece, leafa vine, noi cu drag muncim”; „Nu te pune cu prostul că are mintea odihnită”; „Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte”, cu varianta „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea./Cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa”. Adevăr trist al unor vremuri revolute, dar apropiate în timp, adânc întipărit în zonele dureroase ale memoriei omului cinstit din această ţară. Valoarea de model? Normă de conduită? Nicidecum şi niciunde.

Prin contrast, fericită reîntoarcere la natură vorba domoală, concisă şi înţeleaptă a satului, reverberată de ultimii reprezentanţi ai clasei ţărăneşti, încă „la purtător”. Strop de înţelepciune, sintetizând experienţe personale şi nu tocmai senine de viaţă, înscrisurile selectate pe o copertă de carte: „La noi în casă n-a fost niciodată noapte”; „Pământul nu-l poţi minţi”; „Vremea boilor a trecut”; „Io aicea m-am făcut şi aicea îs”. Până mai au autorii „pe pământ, în lucrare”, asemenea maxime-sentinţă (condensând experienţă de viaţă) nu pot fi omologate în categoria proverbelor, deşi, nu ne îndoim, aceasta le va fi soarta.

Cât despre clasa ţărănească din România, cu toate datoriile istoriei şi ale culturii faţă de ea, „pustiirea” este iminentă, şansa de salvare zero. „Şi parcă ne-ngropăm şi noi cu fiecare dintre dumnealor” tâlcuia părintele protopop Gherman din Reghin la plecarea definitivă în lut, pe drum fără întoarcere, a unui personaj al cărţii citate, Zachei Suciu din Logig.

Acceptând inevitabilitatea prohodului clasei ţărăneşti, scriitorul Zaharia Stancu prindea în cuvânt o rază de speranţă: „Noi, românii, vom avea de spus lumii multe lucruri nemaiavând ţărani, dar rămânând, ca şi acum, oameni de omenie, care iubesc libertatea lor şi libertatea altora şi care caută, uneori cu trudă adâncă, fericirea lor şi fericirea altora”.

„A nu da cinstea pe ruşine” în tâlcuirea proverbului.

Cinstea – o moştenire grea într-o vreme când sărac şi cinstit nu-şi mai are nici veacul, nici rostul. Căci, dinspre raportul durabil (prea) – trecător, proverbele sunt supuse şi ele erodării, precum munţii. Nu numai istoria (născătoare şi de proverbe) se află în veşnică mişcare, ci şi vorba omului, vocabularul lui activ. De aici şi desuetudinea proverbelor trebuie acceptată ca fenomen firesc în biografia acestei fecunde specii folclorice. A te crampona de sfatul lor, a le perpetua cu zel, odată devenite… duşmani, nu ni se pare nici sănătos, nici moral. Respectul pentru popor, pentru înţelepciunea lui, ca şi preţuirea satului de veşnicii nu trebuie să ne împiedice să fim copii ai acestui timp. Recuperarea, reconsiderarea nu trebuie să capete conotaţiile desacralizării.

Apa trece, pietrele rămân”. Proverbul îndeamnă la statornicie. Dar omite că totul se află în veşnică mişcare. Trecând, apa lasă urme în albia ei. Apa spală, şlefuieşte, erodează, inclusiv pietrele. Stânci semeţe se prefac în nisip. Mai rezistente, opunându-se până la un punct asaltului acvatic, rocile tari. Rezistă bolovanii, numai că şi ei sunt supuşi procesului de finisare, de şlefuire. Altfel spus, vorba altui proverb cardinal, „Să batem fierul cât e cald”. Fără a omite că metalul poate fi prelucrat şi la rece. Dincolo de meditaţie, şi mai importantă este atitudinea, acţiunea. Iar „Dacă ai apucat mâţa de coadă, învârteşte-o să nu te zgârie!”.

Şi pentru că „Vorba lungă, sărăcia omului”, ne oprim aici.

Şi cu oile toate, şi cu lupii prieteni, nu se poate!

Cine poartă barbă trebuie să aibă şi pieptene”…

Prof. dr. Mihai SUCIU,Voşlăbeni

(Articol preluat din Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei, ACTA CARPATICA V)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.