Predica la Duminica III-a din Postul Mare

martie 21, 2014 in Religie, Societate

Duminica a III-a din Postul Mare ne situează la jumătatea perioadei de pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au închinat această duminică Sfintei Cruci atât pentru bucuria sfântă ce izvorăşte din prăznuirea ei, cât şi pentru întărirea noastră în acest sfânt urcuş duhovnicesc.

Textul Sfintei Evanghelii (Marcu 8,34-38; 9,1) face trimitere la purtarea Crucii de către cei ce voiesc cu adevărat să fie ai lui Hristos. Oricine va voi să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Aşadar, chemarea este adresată de Mântuitorul acelora care voiesc să-L urmeze pe cărarea Raiului. Se ştie că omul este o fiinţă raţională şi liberă, cu dreptul de a se decide singur spre ceea ce-l împlineşte în viaţă. La acestea se adaugă conştiinţa care are rolul de legitima sau nu alegerea făcută.

Dintre aceste trei elemente definitorii pentru valoarea şi demnitatea omului, cea mai însemnată, în ce priveşte consecinţele alegerii, este libertatea. Domnul Hristos ne cheamă la asumarea Crucii pentru a-i putea urma. El este Cel ce a purtat primul Crucea, Crucea întregii lumi, pentru răscumpărarea ei, pentru răscumpărarea noastră. Astfel, drumul este deschis şi ştim că duce de pe pământ la cer. De ce urmarea Lui nu poate fi fără asumarea crucii? Pentru că a urma lui Hristos înseamnă a merge pe drumul pe care a mers El, un urcuş cu destule renunţări, încercări, greutăţi şi chiar înfruntarea unor prejudecăţi din partea oamenilor ce nu ne înţeleg evlavia, slujirea, mântuirea. Deşi urcuşul este greu uneori, însoţirea noastră pe această cărare este împreună cu Hristos, iar la capătul ei ne aşteaptă ospăţul bucuriei celei netrecătoare împreună cu Sfinţii şi cu Îngerii!

Lepădarea de sine nu este abandonarea propriei noastre fiinţă într-un con de umbră existenţială, într-o delăsare sau fugă de responsabilităţile pe care le avem în familie sau societate, ci înseamnă renunţarea la egocentrism şi orientarea capacităţilor noastre sufleteşti şi trupeşti spre împlinirea voii lui Dumnezeu şi spre iubirea aproapelui în lumina slujirii lui Hristos, care, potrivit Sfintei Evanghelii, se identifică cu fiecare din semenii noştri.

Spune Mântuitorul: cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. A ne dărui sufletul pentru Hristos şi Evanghelie reprezintă modul de a fi al creştinului adevărat, conformarea vieţii noastre cu viaţa lui Hristos, iar acest fapt implică libertatea şi puterea de a nu fi conformişti cu cerinţele lumii secularizate.

Viaţa pământească este o pregătire pentru viaţa veşnică. Aceasta este credinţa lăsată nouă şi realitatea descoperită lumii de Învierea Domnului. Având în vedere acest fapt, tot ceea ce face omul priveşte destinul său. Cei ce trăiesc şi agonisesc doar pentru timpul acestei vieţi investind în trudă toată puterea lor de viaţă vor lăsa pământului toate realizările lor. Unde lipseşte componenta spirituală viaţa se limitează şi nu este în adevărata ei deschidere şi de cele mai multe ori o astfel de concepţie despre viaţă, ca fiind doar timpul limitat al vieţii trupului, generează degradări ale omului concretizate în patimi. Unde omul trăieşte cu credinţă şi are faptele credinţei, viaţa îi este în lumina veşniciei şi a împlinirii şi are conştiinţa superioară a continuării vieţii şi dincolo de lumea aceasta, împreună cu Dumnezeu pe care Îl slujeşte.

În finalul Evangheliei acestei Duminici, Mântuitorul avertizează asupra necesităţii consecvenţei credinţei noastre în faţa lumii care poate dezaproba evlavia şi slujirea credincioşilor. Tot cel ce se va ruşina de Hristos în faţa lumii nu va fi vrednic de El. Este proba de foc pe care creştinul o are în slujirea lui Dumnezeu. În ordinea firească a lucrurilor trebuie ca ruşinea să însoţească faptele rele, nu umblarea în lumină şi, mai ales, slujirea lui Dumnezeu. A sluji pe Dumnezeu reprezintă culmea sensului împlinitor al umanităţii create de Dumnezeu din iubire.

Modelul de credinţă şi dăruire totală îl reprezintă Sfânta Fecioară Maria, care s-a învrednicit, prin curăţia vieţii ei, să conlucreze cu Sfânta Treime Dumnezeu în taina cea mare a mântuirii neamului omenesc. Umanitatea îşi atinge culmea curăţiei şi a sfinţeniei în această Sfântă Fecioară din Nazaret prin care Fiul lui Dumnezeu coboară în umanitate, o asumă integral în actul întrupării, iar ca Dumnezeu şi Om adevărat (o unică Persoană, cea a Fiului, în dublă natură de Dumnezeu şi de Om) săvârşeşte răscumpărarea neamului omenesc căruia îi re-deschide drumul spre Rai, drumul spre împlinire veşnică. Sărbătoarea Bunei Vestiri evocă atât de minunat actul întrupării Fiului lui Dumnezeu în pântecele pururea fecioresc al Sfintei Fecioare Maria, ca evenimentul care pune început mântuirii noastre din iubirea cea nemărginită a lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu se face şi Om adevărat, adică Dumnezeu se uneşte cu întreaga umanitate pe care nu o va părăsi niciodată, devine Mântuitorul ei şi în această calitate o va răscumpăra din moarte cu preţul propriei sale vieţi, restaurând din interior, ontologic, întreaga fire căzută, prin slăvita Sa Înviere din morţi şi Înălţarea cu trupul la cer de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

Înţelegând aceasta să rămânem statornici în credinţa şi lumina ce vin de la Dumnezeu, bucurându-ne împreună cu sfinţii şi cu Maica Domnului în acest sfânt urcuş către Înviere şi să participăm cât mai mult la slujbele Sfintei Biserici, mai ales în această binecuvântată perioadă a Postului Mare.

Preot Pavel Suciu, Parohia Ortodoxă Livezi