Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare

Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Mare ne pune înainte o minune săvârşită de Mântuitorul Hristos în contextul celei de-a treia vestiri a Patimilor Sale. Evenimentul a avut loc la întoarcerea de pe Muntele Taborului, locul Schimbării la Faţă a Domnului în prezenţa a trei dintre ucenicii Săi şi a Sfinţilor Prooroci Moise şi Ilie. Sfântul Evanghelist Marcu relatează că ceilalţi ucenici ai Domnului, aflaţi la poalele muntelui, erau în sfadă cu cărturarii, subiectul tulburării fiind neputinţa ucenicilor de a vindeca un tânăr demonizat.

La vederea Mântuitorului, tatăl copilului I-a înfăţişat greaua pătimire a odraslei sale încă din vremea prunciei şi întristarea datorată neputinţei ucenicilor de a-l vindeca. Hristos adresează un cuvânt mustrător mulţimii numind-o neam necredincios şi dă porunca să-I fie adus copilul care suferea cumplit sub stăpânirea demonului. Cuvintele părintelui sugerează grija şi disperarea sa: De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. În răspunsul Său, Mântuitorul arată puterea credinţei care stă în voinţa omului: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.

Conştient de puţina sa credinţă, dar dorind din toată inima vindecarea fiului său, tatăl a exclamat: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! După acest moment Hristos a certat şi a alungat duhul cel necurat, vindecând astfel copilul şi redându-l sănătos părintelui său.

Ceea ce reţine atenţia acestei minuni, dincolo de puterea dumnezeiască a Mântuitorului, este referirea la necesitatea credinţei tatălui pentru vindecarea fiului său, fapt valabil şi pentru noi în varii situaţii de încercare pe care le întâmpinăm în viaţă. Credinţa este un izvor de putere fiinţială, este soluţia din noi la problemele pe care le întâmpinăm. Însă nu credinţa în puterile noastre, ci credinţa adevărată în Dumnezeu care înlesneşte lucrarea Sa în viaţa noastră. Mai exact, credinţa adevărată este încrederea în puterea lui Dumnezeu şi, totodată, încrederea că Dumnezeu vrea şi poate interveni în viaţa noastră, în ajutorul nostru.

Deşi credinţa este la îndemână, totuşi nu este simplu să credem. De ce? Pentru că nu este o simplă mişcare a minţii, ci tocmai depăşirea ei şi încredinţarea într-o realitate dincolo de noi, o realitate spirituală, un fapt care adesea contravine logicii cu care ne-a obişnuit raţiunea. Aceasta nu înseamnă că raţiunea şi credinţa se exclud reciproc. De altfel, toată creaţia poartă în fiecare element al ei o anume raţionalitate, iar aceasta arată funcţiunea şi scopul pentru care orice lucru sau fiinţă a fost creată de Dumnezeu, iar inteligibilitatea tuturor este asemenea unei cărţi deschise pentru raţiunea omului, fapt valabil şi pentru credinţă care, până la un punct, se lasă citită de raţiune. Astfel raţiunea poate proba veridicitatea credinţei distingând-o de falsele credinţe.

De cealaltă parte, credinţa nu poate fi iraţională, ci întotdeauna supra raţională, permiţând omului cunoaşteri şi experienţe de o dimensiune mult mai profundă decât cele uzuale raţiunii şi logicii acesteia, precum şi participarea la realităţi ce vin de dincolo de noi, de la Dumnezeu. Acest fapt arată cu atât mai mult că indiferent de progresul făcut de om în sfera cunoaşterii materiei, a universului şi chiar a propriei sale constituţii fizice, el, omul, rămâne o taină adâncă, chiar o necunoscută în ceea ce priveşte mecanismele sale sufleteşti. Ce este bucuria sau întristarea omului? Ce este dragostea sa? Ce este conştiinţa persoanei? Dar sentimentul împlinirii sau neîmplinirii sale? Ce este dorul? Sau de unde vine setea după absolut a omului?

Iată numai câteva întrebări la care chimia şi materialitatea din noi nu pot răspunde, fiind nevoie de abordarea sub aspect spiritual a subiectelor în cauză plecând de la marele adevăr revelat de Dumnezeu şi trăit de noi: că omul este o interfaţă a întregii creaţii văzute şi nevăzute, inel de legătură al lumii materiale şi spirituale, iar viaţa sa este o taină adâncă ce nu poate fi înţeleasă în afara relaţiei cu Dumnezeu, cheia acestei înţelegeri fiind credinţa. Iar credinţa puternică poate face minuni atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri, reaşezând, din darul lui Dumnezeu, viaţa în cadrele normalităţii, integrităţii şi pe făgaşul împlinirii atât de mult dorite! Nouă, celor mai mulţi, care nu am ajuns încă la o maturitate a credinţei sosit-a vremea să zicem din toată inima: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! cu nădejdea că cel care caută găseşte, celui care cere i se va da, iar celui care va bate i se va deschide!

Doamne, Cel ce ai zis: Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!, biruieşte-o şi în noi, robii Tăi!

Preot Teodor Bijec,

Parohia Ortodoxă Miercurea-Ciuc I

Comentarii:

comentarii