Dor de ie tulgheşană | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 20 octombrie 2018
Home » Cultură » Dor de ie tulgheşană
Dor de ie tulgheşană

Dor de ie tulgheşană

Informaţia Harghitei, în colaborare cu Ia AcademIa de la Tulgheş, a demarat, cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, proiectul editorial „Dor de ie tulgheşană”, în cadrul căruia continuăm prezentarea poveştilor iilor şi cămeşilor centenare şi ale celor care le-au însufleţit. Cusute cu lacrimi şi rugăciuni, cu speranţe şi bucurii, iile din Tulgheş spun poveştile oamenilor locului, ale evenimentelor care au schimbat istoria, ale unei zone în care localnicii trăiesc frumos, cu respect faţă de semeni, faţă de tradiţii şi obiceiuri. Pe parcursul întregului an centenar vă invităm să citiţi aceste poveşti, să priviţi iile şi cămeşile lucrate cu drag şi să ne fiţi alături în demersul jurnalistic dedicat Centenarului Marii Uniri. (Lia Matei)

Povestea lui nea Niculiţă Husaru din Pintec

  • „Acum e bine că e pace şi e mai uşor. Dar oamenii vor mai mult, chiar dacă le trebuie puţin, se chinuie degeaba”

Am tot spus povestea iei, a iei ei şi, iată, a venit şi vremea cămăşii lui, ia şi cămeşa, o pereche ce a străbătut timpul şi vremurile, o îmbinare minunată a istoriei poporului nostru, ia şi cămeşa, familia, iubirea, lupta împreună, durerea, bucuria şi speranţa.

Astăzi, despre cămeşa lui nenea Niculiţă Husaru de la Pintec şi un loc de poveste, o viaţă de zbucium, o viaţă în care, prin perseverenţă, hărnicie şi înţelepciune, binele a învins greul.

L-am găsit pe nenea Niculiţă citind Biblia, era în căsuţa lui, focul ardea mocnit, afară zăpadă albă şi multă, munţi şi o adiere a timpului care parcă a stat în loc. Ordinea şi tihna lucrurilor din casă arată mână de gospodari, oameni hotărâţi şi pricepuţi. Acum tanti Aurelia nu mai este, a plecat la odihnă, au rămas grăitoare, martore ale priceperii şi destoiniciei ei, minunatele ţesături şi lucruri de mână cu care şi-a îmbrăcat casa şi familia. Şi să nu o fi cunoscut vreodată, după cum arată lucrurile în casa lor, îţi dai seama ce femeie pricepută a fost.

Nenea poartă pantaloni din suman negru de lână „făcuţi de femeie”, casa e împodobită cu ţesături înflorate şi pe perete stau portretele lor din tinereţe şi un tablou al socrilor lui nenea Niculiţă, îmbrăcaţi în haine naţionale. Ne luăm în vorbă şi timpul se opreşte în loc, povesteşte atât de frumos că uiţi de tine.

Are 88 de ani şi îşi aminteşte detalii din trecutul îndepărtat pe când era fecior acasă. Erau 8 fraţi, 5 feciori şi 3 fete, tata şi unul din băieţi au murit într-un accident de muncă în pădure, mama a rămas văduvă singură cu 7 copii.

Războiul nu s-a ostenit să-i ocolească, chit că aveau deja războiul lor cu viaţa şi a început greul cel greu. Locuiau în zona de graniţă a Imperiului, la Neagra, un sat din Bicazul Ardelean (pe lângă Cheile Bicazului), era periculos, fiind conflict deschis, populaţia a fost evacuată şi au plecat pribegi, „în refugiere”, aşa cum spun bătrânii, pe atunci copii. Singură cu 7 copii, mama a trebuit să găsească soluţii pentru a supravieţui, un băiat a plecat „slugă” la Vaduri la un om înstărit, un alt băiat fusese luat pe front, unde şi-a găsit sfârşitul, iar ea cu ceilalţi copii s-au oprit la o gospodărie, unde munceau pentru a supravieţui acestei grele încercări.

S-a anunţat pacea şi retragerea trupelor străine, sătenii s-au reîntors la casele lor, aşa a făcut şi această familie, însă nimic nu mai era cum a fost. Ei erau mai puţini şi cu inimile zdrobite, obosiţi şi plini de lipsuri, iar casa fusese distrusă. Au luat-o de la început, povestea badea că aveau o văcuţă care îi hrănea, au dormit pe paie, până au reuşit să-şi facă din nou condiţii de trai, mama şi surorile lucrau în sat pentru lână şi bumbac, iar noaptea ţeseau, torceau şi lucrau pentru a putea îmbrăca familia şi casa. Lucrau cum puteau, la gura sobei, pentru că gazul de lampă era un lux, a spus nenea că „erau chinuite tare femeile pe atunci, noi veneam de la muncă şi dormeam noaptea, ele lucrau la gura sobei să ne poată îmbrăca, spălau în râu cu apă rece, băteau cu maiu pânzele să fie moi, era vai de ele, bietele”.

Îşi aminteşte cum a stat două săptămâni ascuns în munţi cu fratele său să păzească nişte vite, „când s-au retras trupele străine, soldaţii luau tot, mai ales vite, le încărcau în camioane şi nu ştiu unde le duceau, noi rămâneam flămânzi, am fugit în munţi să le ferim, mureau mulţi oameni prin păduri, erau mine rămase de la război, a fost greu tare atunci să ne ferim de mine şi să ne tot ascundem de soldaţi, cu tot cu vite, aşa e când se retrage frontul, fac prăpăd”.

A venit foametea şi familia nu avea cu ce se hrăni, la Banat „se făcuse pâinea” şi era un adevărat exod, dar fără bani, cine să le dea grâu? Nenea Niculiţă a plecat cu trenul, „trenul Foamea îi zicea, era gratuit, dar aglomerat şi plin de păduchi, te umpleau păduchii dacă mergeai cu el, da’ ce să faci? Am mers cu un cumnat, ne-am tocmit să stau argat un an de zile pentru 300 kg de grâu, aşa că eu am rămas slugă la Banat într-un sat, de la Crăciun pân’ la Crăciun, iar cumnatul a plecat cu 6 saci de grâu acasă să ducă pâine căci nu aveau ce mânca. Un an de zile, am dormit cu caii în grajd, intram în casă cât să mănânc şi înapoi la treabă. Eram obişnuit cu greul, cât am fost slugă în timpul războiului, mergeam cu oile o zi întreagă şi aveam în traistă doar o ceapă şi mămăligă rece, asta în fiecare zi. Dar a dat Dumnezeu şi au trecut toate, acu’ e bine, e belşug, voi nu ştiţi, dar e bine că e pace şi e mai uşor. Acum oamenii vor mai mult chiar dacă le trebuie puţin, se chinuie degeaba”.

Multe am povestit cu nenea Niculiţă, despre viaţă, familie şi despre vremelnicia lucrurilor, se uită în jur şi nu-i vine să creadă că a zburat timpul, se întreabă ce se va alege de toate lucrurile pentru care el şi tanti Aurelia au muncit, cui vor mai trebui? E credincios şi vede sfârşitul de aici ca pe un nou început acolo, aşteaptă „paşaportul de la femeie” şi râde ştrengăreşte când spune asta, nu i se umbreşte faţa, e împăcat, a trăit o viaţă cât zece, a muncit mult, a construit şi a creat o familie frumoasă, are copii şi nepoţi, şi-a trăit viaţa frumos chiar dacă nu i-a fost mereu dragă.

Cristina TIMARIU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.