Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– Așadar, episoadele mai din urmă ale serialului nostru au arătat eșecul soluţiei de a rezolva problema loialităţii minorităţilor prin partidul unic carlist. Ulterior, comuniștii au repetat greșeala.
– Ungurii s-au menţinut în Frontul Renașterii Naţionale până la sfârșitul dictaturii regale, pentru a exploata deplin toate facilităţile pe care le conferea această postură. Cei mai mulţi lideri maghiari au excelat în tentativa lor de a-și mistifica adevăratele sentimente și ţeluri prin încadrarea deplină în sistemul cultului personalităţii lui Carol al II-lea, lăudându-l public și trimiţându-i mesaje lingușitoare. De pildă conducătorul Secţiei Ciuc a FRN, deputatul Kovács Carol, spunea în mesajul său de la adunarea populară din octombrie 1939 a partidului că maghiarii „depun la picioarele tronului omagiile lor respectuoase (…) asigurându-vă de cel mai neţărmurit devotament, iar astăzi în clipe de entuziasm vă urează din tot sufletul să trăiţi Majestate mulţi ani fericiţi!” În aceeași toamnă și în același an, secretarul organizaţiei FRN din plasa Gheorgheni, T. Atanasiu, semnala „o pronunţată ostilitate din partea intelectualităţii maghiare” și acuza politica excesiv de îngăduitoare a Bucureștilor: „Cei care trăiesc în mijlocul acestei enclave (…) știu ce înseamnă în viaţa de toate zilele rezolvarea favorabilă a unei revendicări maghiare – o breșă în armătura suveranităţii naţionale și un punct puternic de sprijin pentru alte viitoare revendicări”. Autorul raportului din Gheorgheni atrăgea atenţia conducătorilor partidului că prin anunţatul nou Statut al minorităţilor, cu noi drepturi pentru acestea, „elementului minoritar i se creează condiţii de existenţă și mai bune decât cele avute până acum, în timp ce elementul românesc din secuime, asupra căruia timp de zeci de ani s-a exercitat o necruţătoare politică de maghiarizare, de la Unire și până azi cu nimic nu pare a i se fi îmbunătăţit situaţia”.
– Cum arăta administraţia din zonă, la peste 20 de ani de la Marea Unire?
– Aproape în întregime în mâna maghiarilor. La Miercurea Ciuc, Odorhei, Sfântu Gheorghe, Gheorgheni, aproape toţi funcţionarii erau maghiari. La Vlăhiţa, unde pe vremuri erau numai români, din 400 de familii numai 60 mai erau românești; nu exista biserică românească, preotul locuia și slujea într-o casă închiriată; toţi funcţionarii erau secui. În judeţul Odorhei mai existau numai trei comune românești. Într-o dare de seamă a Comandamentului Gărzilor Naţionale ale FRN din judeţul Odorhei se spunea că în urma acordului semnat de Armand Călinescu pentru crearea Secţiei Maghiare a FRN „s-a făcut un total separatism al maghiarilor faţă de tot ce este românesc”, comunitatea maghiară activa numai formal în FRN și, deși conform Constituţiei, preoţii și învăţătorii nu aveau voie să facă politică, maghiarii toţi sunt „adevăraţi apostoli ai iredentismului”. Regimentul 8 Jandarmi Mureș raporta că „cei intraţi în FRN au făcut aceasta numai pentru a folosi calitatea de membru ca mască pentru o cât mai reușită propagandă revizionistă”. Regimentul 7 Jandarmi Someș anunţa existenţa unor liste cu ungurii ce urmau a fi numiţi în fruntea diverselor autorităţi „în situaţia că Ardealul ar fi ocupat de Ungaria”.
– Ne aflăm așadar cu câteva luni înaintea Diktatului de la Viena…
– În aceste luni au fost descoperite cele mai multe organizaţii teroriste. La Interne au fost alcătuite tabele întregi cu nume de propagandiști revizioniști, spioni, teroriști identificaţi, a fost alcătuită o hartă a Transilvaniei cu indicarea centrelor principale în care se acţiona și legăturile dintre ele. Garda Zdrenţăroșilor acţiona în Oradea, Sibiu, Huedin, Cluj, Alba Iulia, Timișoara. S-au arestat nuclee teroriste la Sighet, Valea lui Mihai, Adrid, Săcășeni, Oradea. Dar toleranţa cu care autorităţile române i-au tratat pe autorii maghiari ai acţiunilor antistatale a atins apogeul. Interesul era al Regelui, care poza în postura de pacificator general și care, îndată după instaurarea dictaturii regale, a ordonat o acţiune generală de atragere a liderilor minorităţii maghiare.
– Să dăm niște exemple despre felul în care se proceda, pentru a nu fi acuzaţi că fabulăm.
– Am putea alege procesul lui Gyárfás Elemér, lider ungur interbelic, parlamentar, conducător al fostului Status Romano-Catolic, reprezentant al Episcopiei de Alba Iulia, conducător al unor organizaţii economice și culturale. Avea un proces penal la Tribunalul Militar Brașov pentru instigare publică în cadrul unor adunări la Sândominic și Gheorgheni. Acesta îi scrisese lui Silviu Dragomir, ministru al minorităţilor, cerând încetarea procesului, care „n-ar servi la împăcarea sufletească, care e scopul actualului Guvern”. Cunoscut pentru oportunismul său, Silviu Dragomir a pus o rezoluţie favorabilă, găsind că „acuzaţiile aveau un pronunţat substrat politic, care s-ar putea considera perimate în urma intrării dlui Gyárfás cu ai săi în FRN”. În altă petiţie, Bánffi Nicolae, președinte al Secţiei Maghiare și membru al Directoratului FRN îi cerea graţierea a 61 de unguri arestaţi pentru formarea de grupări teroriste, majoritatea militari. Cu toate că era istoric și cunoștea bine primejdiile care ameninţau Transilvania prin acte cum erau cele săvârșite de arestaţi, Silviu Dragomir a fost de acord cu graţierea.
Ciracii lui Carol al II-lea au oprit publicarea, în Timpul, a textului Hotărârii de Unire de la Alba Iulia din 1918!
– Această toleranţă care lua în serios „argumente juridice” de genul împăcarea sufletească au avut măcar efecte psihologice asupra făptașilor, aveau adică vreo urmare pozitivă, vreun rost?
– Absolut nici unul, dimpotrivă – și consecinţele se vor vedea în vara lui 1940: în Transilvania de Nord-Est ungurii (dar și evreii) au susţinut cotropirea de către armata ungară și, ulterior, au fost uneltele administraţiei horthyste în atrocităţile antiromânești, iar în Basarabia și Bucovina evreii au sprijinit acţiunea armatelor cotropitoare sovietice și, ulterior, stăpânirea sovietică.
În întreaga perioadă a Dictaturii Regale se constată toleranţa maximă faţă de ungurii arestaţi în urma descoperirii faptelor lor antistatale, oricât de grave ar fi fost. Pedepsele erau minime, în caz că nu se reduceau doar la amenzi. În goana după obţinerea bunăvoinţei minorităţii maghiare, regimul carlist a folosit intens procedeul trimiterii în Ungaria, după condamnare, a ungurilor care încălcaseră legile. Tabele întregi conţin numele celor expulzaţi. După ce beneficiaseră de îngăduinţa statului român, o dată ajunși în Ungaria, se proclamau victime ale valahilor. Vor fi trataţi ca eroi și vor reveni în Transilvania după Diktat, contribuind la politica opresivă horthystă antiromânească. Regimul carlist a acceptat, în octombrie 1939, o înţelegere rizibilă cu Ungaria: aceasta își lua obligaţia de a nu mai persevera în susţinerea acţiunilor șovine, revizioniste în Transilvania; în schimb, România renunţa la trimiterea în judecată a unor grupuri mari de unguri care acţionaseră împotriva sa, iar pe alţii, deja condamnaţi, îi elibera. România și-a ţinut angajamentul – Ungaria nu.
– Populaţia majoritară cum reacţiona la atâta „bunătate sufletească”?
– Cei informaţi – puţini – erau evident nemulţumiţi, dar trebuie ţinut cont că autorităţile de la București au acţionat pentru ca opinia publică să cunoască cât mai puţin din manifestările revizioniste ungare. Chiar în ultimele zile ale domniei sale, Carol al II-lea a limitat accesul opiniei publice la o deplină cunoaștere a evoluţiei raporturilor cu Ungaria, la cunoașterea vinovăţiei Germaniei și Italiei pentru Diktatul de la Viena. Iar după aceea a îngrădit manifestările spontane ale populaţiei, a transmis chiar ameninţări dacă ele vor continua. Multe din articolele de presă în care se demonstra nedreptatea Diktatului nu au fost lăsate să apară. S-a ajuns până acolo încât a fost oprită publicarea, în Timpul, a textului Hotărârii de Unire de la Alba Iulia din 1918!
Așa că după alungarea, în 1940, a lui Carol al II-lea, Gheorghe I. Brătianu analiza lucid situaţia: „Noi n-am știut să opunem decât indiferenţa și inerţia. S-a văzut astfel acest spectacol, cu adevărat monstruos: o cauză dreaptă prin temeiurile ei de ordin etic, geografic și istoric, pierdută numai din lipsa unei pregătiri serioase a apărării ei, iar adversarii ei triumfând prin iscusinţa avocaţilor, gata să pledeze cu dosarele lor ticluite la bara tuturor curţilor și tuturor judecăţilor din lume”.(Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
