Oameni, locuri, întâmplări: Traseul pelerinilor…

Pentru a-şi testa limitele, o familie frumoasă de pe aceste meleaguri a mers pe jos 900 de kilometri. Aflaţi-i povestea, pentru că, dintr-o experienţă unică de viaţă am avea cu toţii ce învăţa!

 

Soţii Erika şi Andrea Genesini din Miercurea-Ciuc numai ce s-au întors acasă, după ce, timp de 30 de zile, au străbătut la pas cea mai cunoscută rută ce duce către Santiago de Compostela, locul în care se crede că s-ar afla mormântul Sfântului Iacob, primul apostol martir al creştinătăţii…

Traseul pelerinilor, aşa cum mai este el denumit, începe, după cum mi-au spus gazdele mele, la poalele Pirineilor, în Franţa, mai exact la Saint-Jean Pied de Port, şi se încheie după aproximativ 900 de kilometri în Spania, mai jos de Finisterre, pe stânca unde odinioară se credea că acolo se sfârşeşte Pământul…

Pregătirile pentru confruntarea cu necunoscutul…

Când am întrebat-o pe Erika cum de le-a venit ideea să plece în acea parte a Europei, unde ceva anume te atrage parcă asemenea unui magnet, trebuie să recunosc, răspunsul ei m-a surprins: „Pur şi simplu Santiago ne-a chemat la el, a fost, aşa, o invitaţie pe care noi am onorat-o”. Şi asta s-a întâmplat pentru că, în scurt timp, au primit foarte multe informaţii despre El Camino, s-au uitat la film, la documentare din care şi-au însuşit nu puţine sfaturi utile privind parcurgerea acestui traseu „unic şi sigur”, s-au întâlnit cu prieteni, cunoştinţe şi clienţi ai casei, care le-au povestit ce ştiau ei legat de subiect. A fost mai mult decât suficient pentru ca Andrea să înceapă să caute totul, până la ultimul detaliu, curiozitatea lui molipsind-o iute şi pe Erika. Moment decisiv pentru hotărârea ce trebuia luată, fără a face abstracţie, evident, de obiectivul vizat: testarea rezistenţei fizice şi psihice! A fost însă simplu, amândoi fiind de acord că trebuie să plece în călătoria vieţii lor. Drept consecinţă, şi-au pus în spate câte un rucsac mic şi au făcut primii 26 km de încălzire, fără probleme, aici, în oraş şi împrejurimi. „Eram aşa de entuziasmată, încât am crezut că putem merge pe jos până la Odorhei. Simţeam că sunt în stare să fac asta”.

Dar problemele se lăsau aşteptate, pentru că durerile de picioare, de spate şi mijloc s-au făcut simţite abia a doua zi. Cunoscând zicala potrivit căreia „cui pe cui se scoate”, cei doi soţi, atipici cum le place să se caracterizeze, au continuat antrenamentul, distanţa parcursă în cele două săptămâni care au urmat însumând 150-180 km. „Trebuia să facem asta, pentru că niciodată nu pleci la un drum lung cu pantofi şi şosete noi în picioare”, m-a lămurit Andrea, omul care până la urma-urmelor a avut mult de pătimit, chiar dacă îşi luase toate măsurile de precauţie. Făcuse abstracţie de particularităţile traseului ce trebuia parcurs şi de poziţia piciorului la contactul cu solul, dar a strâns din dinţi şi a continuat drumul, mai ales că nu era singurul pelerin care acuza asemenea suferinţe. Am privit discret la încălţările lui de casă, pentru că acolo, acasă la familia Genesini mă aflam, am înghiţit imediat întrebarea pe care mi-ar fi plăcut să i-o pun şi m-am îndreptat către Erika, pe care am auzit-o rostind cu un ton jucăuş cum că „Aşa e el, îi place să se alinte!”.

Revin la pregătirile pentru întâlnirea cu necunoscutul şi reţin că bagajele au fost foarte atent pregătite, fiecare piesă, din microfibră sau materiale textile, găsindu-şi justificat locul în rucsac. „Acum însă, avea să recunoască frumoasa doamnă, după ce am făcut pelerinajul, aş lăsa acasă câteva lucruri. Am luat trei schimburi, dar am descoperit că două erau suficiente. Două plus o rochiţă, cu care mă îmbrăcam seara pentru că doream să nu uit că sunt femeie!”.

 Zbor anulat

Călătoria trebuia să înceapă însă cu o aventură, care avea la origine vestea potrivit căreia aeronava ce urma să-i preia din Bucureşti îşi anulase zborul, ca urmare a unei greve declanşate în Franţa. Lucrurile păreau destul de complicate, dar, cu puţin noroc, se găseşte o soluţie şi ei ajung în situaţia de a câştiga un city-break cu care, pe cheltuiala agenţiei cauzatoare de necazuri, petrec o zi frumoasă la Bruxelles. Oraş în care se bucură de întâlnirea cu doamna Tamara Proca şi de sprijinul pe care li l-a acordat necondiţionat, fiindu-le chiar gazdă pentru o noapte. A doua zi, după ce au schimbat zborul, au pornit către Bordeaux, metropolă situată cam la 200 km distanţă faţă de destinaţia lor.

Pentru cei care poate nu ştiu, mai consemnez aici faptul că doamna Tamara Proca a lăsat pentru o vreme municipiul Miercurea-Ciuc, spre a se apleca asupra unor probleme importante din Parlamentul European. Mă întorc însă la Erika şi Andrea care, urmăriţi de ghinion, sosesc în cele din urmă la Saint-Jean Pied de Port unde întâmpină greutăţi cu cazarea. În cele din urmă reuşesc să se adăpostească într-o cameră de 4/4, fără lumină şi cu acces limitat la duşurile, chiuvetele şi grupurile sanitare ce deserveau două nivele, în care se aflau cam 20-30 de persoane, femei şi bărbaţi. N-a fost uşor şi nici pe placul celor ce doreau să plece în pelerinaj, dar a fost scump, fiecare trebuind să achite pentru o noapte chinuită 14 euro!

Ideea de a nu face nici o rezervare nicăieri, pe traseul ce urmau să-l străbată pe jos ca pelerini, părea bătută în cuie şi bătută a rămas până la sfârşit, atâta doar că, într-o zi, încăpăţânarea avea să-i coste mult, „acul de bord” indicând către seară 41 de kilometri parcurşi. Dar nu s-au lecuit! „Când a trebuit să traversăm Munţii Pirinei, am prins o vreme foarte urâtă. Am avut un şoc. Traseul însuma 27 km pe culme, altitudine – 1.500 metri, urcare dificilă şi coborâre foarte abruptă. Atunci am alergat pentru supravieţuire şi am scos un timp record. Vântul bătea năpraznic, era ceaţă, frig şi ploua de nu vedeai la un metru. Eram uzi până la piele şi atunci ne-am gândit că, dacă totul va continua la fel, înseamnă că trebuie să renunţăm, pentru că nu era ceea ce ne doream şi ceea ce credeam noi că va fi!”.

Când au ajuns la primul loc de cazare oficială în Spania, trebuiau să mai aştepte vreo oră, timp în care, înfriguraţi cum erau, şi-au spălat încălţările şi picioarele, gândindu-se cu plăcere la ceea ce urma să vină: un somn binemeritat, în sacul de dormit adus de acasă cu rucsacul purtat pe umeri, „aşa cum melcul îşi poartă cu el totdeauna casa”. Asta mi-a explicat la modul serios Andrea, care ştia sigur că, pentru o mai lesnicioasă deplasare, bagajul lor nu trebuia să depăşească în greutate 10 kg.

 De ce au plecat pe El Camino de Santiago?!

„Am vrut să ne testăm limitele, să parcurgem un drum necunoscut, să găsim soluţii la probleme imprevizibile, să cunoaştem oameni din ţări diferite şi de culturi diferite şi, nu în ultimul rând, să ne cunoaştem pe noi”, mi-au mărturisit gazdele mele, aproape complet refăcute după o zi de la sosirea acasă. Dar mi-au mai mărturisit ceva, şi anume faptul că pelerinajul pe care l-au făcut nu a avut o motivaţie religioasă. „Am crezut că după El Camino vom fi alţi oameni, chiar dacă suntem mulţumiţi aşa cum suntem, dar sperăm că această experienţă ne va completa”.

Din dorinţa de a vă putea prezenta şi câteva imagini frumoase, mă văd nevoită să renunţ la o serie de amănunte ce ţin de traseul pe care persoanele motivate religios erau, din punct de vedere numeric, în minoritate, şi să trec la ceea ce avea să confirme parcurgerea pe jos a traseului către Catedrala Santiago de Compostela. Este vorba despre un document numit „Credenţial”, pe care pelerinii se îngrijeau să pună o ştampilă care să ateste trecerea lor prin fiecare localitate, certificatul de pelerin urmând a fi eliberat tot pe seama acestui înscris.

Era toamnă şi Erika se bucura, alături de Andrea, de tot ceea ce le oferea acest anotimp în drumul lor către obiectivul ţintă: fructe la tot pasul, podgorii pline de rod, localnici drăguţi, gata să-i ajute şi să-i încurajeze la fiecare pas, câmpuri îngrijite, peisaje de neuitat şi pelerini care se bucurau să-i vadă, să-i întrebe de unde sunt şi de ce au venit acolo. Aşa a făcut şi o jurnalistă din Coreea de Sud, care a intervievat vreo 20 de oameni, din locuri diferite ale lumii, spre a le argumenta autorităţilor din ţara ei că şi pelerinajul la care ea visa, acolo, acasă, s-ar justifica din toate punctele de vedere, inclusiv financiar.

Rugaţi să îmi spună ce i-a impresionat în mod deosebit, soţii Genesini au făcut-o cu plăcere şi argumentat. Eu însă spicuiesc şi reţin doar atât „Pelerinii prezenţi pe El Camino sunt la fel. Dispare statutul social; toată lumea are aproape acelaşi echipament, acelaşi rucsac şi acelaşi traseu de străbătut. Diferenţa o face numai voinţa fiecăruia. Toţi dorim să ne depăşim anumite limite, în condiţiile în care pregătirea propriu-zisă abia acolo începe. Acolo, în locul în care trebuie să dormi alături de persoane pe care nu le-ai văzut niciodată; să te speli şi să mănânci la comun; să găseşti toate resursele pentru a-ţi fi bine. Este până la urma-urmelor o luptă cu tine însuţi”.

Când i-am întrebat ce nu le-a plăcut, după un scurt răgaz, Andrea a afirmat că le-a plăcut totul, dar nu înţelege de ce cădelniţele din Catedrala Santiago de Compostela nu pot fi folosite decât după ce pelerinii strâng şi pun jos 500 de euro. „Nu seamănă oare asta a comerţ?!”. Prezentată aşa situaţia, tind să cred că raţionamentul lui nu e greşit, dar… Dumnezeu cu mila!

După modelul El Camino, ar fi posibil un astfel de pelerinaj şi la Şumuleu-Ciuc?

Şi iată răspunsurile formulate de interlocutorii mei: Andrea: „Eu le doresc organizatorilor mult noroc şi îi asigur că, dacă vor face un pelerinaj cu aceeaşi performanţă, voi fi cel mai bucuros om din municipiul reşedinţă de judeţ”. Erika: „Ne-am dori să se întâmple asta, mai ales că şi noi avem o casă de oaspeţi, situată oarecum pe rută. Am fi chiar dispuşi să aranjăm 1-2 camere pentru tipul acesta de turism. Dar să nu uităm: din 10 în 10 km ar fi nevoie de spaţii de cazare, de locuri pentru igienă şi de locuri speciale, dotate cu o maşină de spălat şi una de uscat rufe, atât de necesare pelerinilor mai ales într-o zonă ca a noastră”.

***

Cu gândul la cei doi soţi, adevărate modele de perseverenţă şi rezistenţă pentru mulţi tineri şi nu numai, mai spun în final că Andrea este un italiano vero, care trăieşte de mai mulţi ani în România, ţara sa de suflet, în care şi-a găsit perechea, continuând astfel să făurească împreună vise, iar Erika este o frumoasă a locului, care îi aminteşte lui, nu de puţine ori, de Sophia Loren…

Altfel, sunt oameni obişnuiţi, prinşi cu treburile cotidiene. Ea la banca în care lucrează, el cu cele ce ţin de pensiunea familiei, tot mai des călcată de oaspeţi din judeţ, din ţară şi chiar din afara graniţelor ei…

ŞTEFANA DRĂGHICI

Comentarii:

comentarii