Oameni, locuri, întâmplări: Şi medicii sunt oameni…

Afirm asta, dar nu cred că vă spun o noutate, nu-i aşa?!

Era vineri, o zi posomorâtă de toamnă, cu un cer plumburiu pe care abia de zăreai câte o pasăre solitară, în zborul ei către nicăieri…

Nu prea aveam chef să ies din casă, dar promisesem că mă voi duce acolo, la locul de întâlnire, pentru a mă documenta în legătură cu un eveniment care tocmai se consumase…

Nu bănuiam atunci că voi întâlni o persoană care mă va cuceri din primul moment, o persoană despre care m-am hotărât să scriu aflându-i povestea, spre a lăsa, undeva, în plan ceva mai îndepărtat, motivul iniţial. Este vorba despre un medic, dar şi medicii sunt oameni, nu-i aşa?! Ştiam asta, dar acum aveam să aflu chiar de la interlocutorul meu, doctorul Domokos László Csaba, un medic tânăr, care a renunţat la Statele Unite ale Americii pentru se alătura unei echipe de specialişti tineri, frumoşi şi entuziaşti, ai Spitalului Judeţean de Urgenţă Miercurea-Ciuc.

Calea către o terapie alternativă…

Evenimentul la care anterior mă refeream se petrecuse la Secţia de psihiatrie a spitalului judeţean, adică exact acolo unde doctorul Domokos avea să transforme un gând, care nu prea îi dădea pace, într-o frumoasă întâmplare. Ideea îi venise în urmă cu vreo 3-4 ani, când s-a confruntat şi a constatat că nu puţini medici şi cadre medicale, care lucrează într-un spital, în condiţii de stres, cu pacienţi bolnavi, nu mai pot face faţă fenomenului de epuizare emoţională. Atunci însă nu era încă medic specialist psihiatru şi nici nu lucra la SJU Miercurea-Ciuc, unde a ajuns mai târziu, după ce a susţinut concursul de ocupare a postului. Era prin luna mai a anului în curs…

Aducând în discuţie epuizarea emoţională, domnia sa avea să-mi mărturisească faptul că fenomenul în sine nu este specific doar unei secţii de psihiatrie, întrucât şi alte ramuri ale medicinii, cum ar fi chirurgia sau urgenţa, au aceleaşi probleme, cu atât mai mult cu cât acolo ajung cazuri deosebit de grave. „Sigur, o soluţie la care s-a recurs a fost, ani în şir, tratamentul medicamentos, dar, dacă este vorba despre o problemă cronică, atunci se impune a fi găsită o alternativă”. Şi s-a găsit…

Când încă era rezident, dr. Domokos a cunoscut un muzicolog terapeut, dacă reţin bine, din Congo, care a lucrat cu diferite grupuri sau cu diferite patologii, chiar şi cu dependenţa de alcool, unde a obţinut rezultate bune. „Am colaborat cu domnia sa şi l-am căutat spre a-l întreba dacă are experienţă în domeniul prevenirii sindromului burn-out, cel responsabil de epuizarea psihică, şi dacă poate veni la Miercurea-Ciuc”.

Aşa a aflat că muzicologul, cu care nu mai ţinuse o vreme legătura, fusese invitat, în urmă cu 3-4 luni, în Elveţia, de către un institut recunoscut în domeniul bancar, unde a lucrat cu 300-400 de persoane săptămânal. Şi pentru că efortul său a dat acolo roade, l-a încurajat pe specialistul nostru să încerce. Şi, astfel, în preziua întâlnirii mele cu organizatorul evenimentului în teritoriu s-au consumat primele trei şedinţe, cu un grup de 10 medici şi alte două grupuri, constituite fiecare tot din 10 persoane, asistente şi asistenţi medicali, toţi din Miercurea-Ciuc.

Ritmul muzicii, ritmul inimii

Sentimentul pe care l-a trăit dr. Domokos a fost, după cum mi-am dat seama, unul de mulţumire deplină, în momentul în care a realizat, pe de o parte, receptivitatea totală a colegilor săi la invitaţia de a participa, pe de altă parte, dorinţa exprimată ulterior, de a continua această terapie şi în alte secţii ale spitalului.

Dar să vă spun câte ceva din ceea ce s-a întâmplat: timp de 50 de minute, 10 oameni ce compuneau, după cum am arătat, un grup, au beneficiat de „o metodă terapeutică activă, bazată pe sunetul pe care l-a dat terapeutul”.

Imaginaţi-vă, aşadar, zece oameni în faţa cărora se află o tobă şi un terapeut ce dă tonul la propria-i tobă, „punând accentul pe ritm şi comunicare prin ritm”.

Da, pentru că, mai arăta specialistul din faţa mea, „s-au făcut şi studii ce au relevat, fără tăgadă, că în viaţa intrauterină auzim muzica şi suntem perceptivi la ritmuri. De aceea trebuie vorbit cu copilul, de aceea trebuie cântat! Există chiar femei însărcinate ce ascultă muzică împreună cu fătul, după cum există dovezi aduse de cercetători că, audiind diferite stiluri, ritmul cardiac al viitorului prunc se schimbă, se modifică sau se sincronizează”. Tocmai de aceea, parafrazând o expresie biblică, organizatorul manifestării împotriva sindromului burn-out a scris pe afişe şi diplome că „La început a fost ritmul!”, adică „ceea ce caută un medic ginecolog, atunci când viitoarea mamă merge la el pentru un consult. Dacă ia pulsul cardiac, dacă vede sau aude ritmul, ştie că fătul e în viaţă; dacă nu, atunci se îngrijorează!”.

Revenind la psihoterapia prin muzică, una non-verbală, dr. Domokos accentuează ideea că, prin ritm, cu ajutorul tobei, putem comunica altfel decât o facem în mod obişnuit. „Terapeutul începe un ritm cu o anumită intensitate, frecvenţă şi tonalitate, iar grupul răspunde, după cum răspunde la orice modificare survenită pe parcurs, fără nici o indicaţie din partea lui”.

Dar mai există şi o comunicare interpersonală, „pentru că se exprimă ceva din sufletele noastre, ceva profund, ceva ce putem, sau poate nu putem, exprima verbal. Este o trăire specială”…

Rezultatul şi perspectiva

La sfârşitul întrevederii, terapeutul i-a rugat pe participanţi, după cum arăta gazda reuniunii desfăşurate la Miercurea-Ciuc, să spună cam ce trăiri au avut şi, iată, în mare, câteva răspunsuri: „m-am uşurat”, „m-am deconectat”, „m-am eliberat”, „am avut o oră în care am fost eu însumi”, „am avut libertatea să mă manifest autentic” ş.a.m.d.

Întrebat dacă 50 de minute într-un an rezolvă problemele de epuizare psihică din cadrul unui colectiv, doctorul psihiatru Domokos László Csaba a arătat că astfel de experienţe ar trebui repetate lunar pentru medici şi personalul medical dintr-un spital şi o dată pe săptămână pentru pacienţi, deşi nivelul stresului a fost cel mai mare, după câte ştie de la terapeut, în rândul medicilor. „Ei nu se pot relaxa, au un anumit statut social, o anumită imagine şi din aceste considerente sunt blocaţi în a se exprima spontan. Şi asta deoarece trebuie să se raporteze la un anumit standard, chiar dacă sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi!”.

***

Da! Om este şi doctorul Domokos, medic specialist psihiatru din 2015, anul în care a terminat rezidenţiatul la Clinica de Psihiatrie II din Târgu Mureş, al cărei şef este profesorul Aurel Nireştean.

Atunci şi acolo a început colaborarea şi cu muzicologul terapeut, a lucrat cu pacienţii şi a tot căutat soluţiile cele mai bune pentru a-i lua în grijă pe colegii săi, medici şi personal medical, dintr-un spital în care fenomenul burn-out este prezent, influenţat fiind de mulţi, foarte mulţi factori.

În luna mai 2017, tânărul medic pleacă din Târgu Mureş, urbea în care a văzut lumina zilei şi s-a format profesional, pentru a veni la Miercurea-Ciuc.

A fost greu să vă adaptaţi locului?! – l-am întrebat eu, încercând să înţeleg ce anume l-a determinat să vină aici, urmând parcă un traseu străbătut înaintea sa de alţi specialişti formaţi în „Oraşul florilor”. Şi răspunsul a fost sincer: „Da, la început a fost greu, dar când am reuşit să-i cunosc mai bine pe colegii mei, foarte receptivi la nou şi foarte deschişi la colaborare, aproape că nici nu am observat cum a trecut vremea”.

Cu regretul că spaţiul tipografic alocat nu îmi permite să mai zăbovesc asupra problemelor privitoare la terapia prin muzică, mai reţin din spusele domnului doctor că „stresul este ceva normal în viaţa noastră” şi că „fără el nu am putea trăi, întrucât ne motivează în tot ceea ce facem”. Probleme ridică doar epuizarea psihică, definită mai simplu „burn-out”, prezentă, după cum arătam anterior, în rândul medicilor şi personalului medical din majoritatea secţiilor unui spital.

Întrebarea pe care şi eu, şi dumneavoastră, cititorii noştri, ce vă veţi apleca poate cu interes asupra acestei scrieri, este următoarea: oare epuizarea psihică ar avea o dimensiune egală cu cea de acum, dacă ar exista suficienţi medici, suficiente asistente medicale şi suficiente infirmiere, pentru a nu se lucra peste puteri? Întâmplările nefericite, petrecute prin spitalele din ţară, au scos la iveală faptul că multe dintre nenorociri au avut la origine tocmai oboseala oamenilor în halate albe şi numărul insuficient al cadrelor medicale, aflate alături de ei, pentru o cauză comună: sănătatea noastră, a cetăţenilor de rând!

Nu am prea înţeles problemele americanilor…

Aşa să fie oare şi în Germania, în Austria sau în oricare altă ţară civilizată a bătrânului continent?! Aşa să se explice faptul că mulţi români mai cu stare se duc în Turcia, în Grecia sau în Israel, ca să mă rezum doar la atât, pentru a-şi trata afecţiunile ce le ameninţă viaţa?!

Sigur, întrebările sunt retorice, aşa că trec mai departe şi încerc să aflu cum de doctorul Domokos nu a plecat să profeseze într-o lume mai bună, pentru un salariu mai bun, cum au făcut atâţia colegi din generaţia sa şi nu numai. Astfel am aflat că, timp de un an, domnia sa a lucrat în Statele Unite ale Americii, dar nu i-a plăcut. „N-am înţeles oamenii de acolo. Eu am altă cultură, altă istorie, alt trecut. Am avut prieteni, dar m-am simţit mereu străin. În plus, nici nu am prea înţeles problemele pacienţilor”…

Ca să fiu sigură că nu dorm şi nu visez, m-am ciupit discret şi am ascultat mai departe cel mai simplu exemplu dintre toate cazurile pe care le-a întâlnit, unul ce nu-l comentez, chiar dacă mi-a plăcut foarte mult.

Şi iată despre ce este vorba: la un moment dat, s-a prezentat la doctorul nostru, pentru consult, o pacientă care timp de trei zile a făcut shopping. Dorea să-şi cumpere o anumită rochie şi cum nu a găsit ceea ce căuta, s-a dus la psihiatru, motivând că „dacă ia ceva şi merge acasă, atunci nu are linişte, pentru că se gândeşte că ar fi fost mai bine să aleagă cealaltă variantă şi ea dorea să fie liniştită”.

Reconstituind traseul, doctorul Domokos n-a înţeles unde-i problema şi cum de liniştea doamnei era ameninţată de vreme ce existau foarte multe magazine, cu foarte multe haine, făcute parcă pentru a satisface toate preferinţele din lume.

Şi n-a mai înţeles încă ceva: cum e posibil ca americanii să se confrunte cu astfel de necazuri, dacă au un nivel de trai atât de ridicat?!

Nu-i nimic, domnule doctor, eu ştiu că problemele oamenilor de aici, din ţară şi din judeţ, le înţelegeţi, prin urmare nu-mi rămâne decât să vă doresc multă sănătate pentru ca, pe segmentul de care vă ocupaţi, să reparaţi cât vă stă în putinţă câte ceva din sistemul românesc de sănătate atât de şubred, încât e de mirare că mai şi existăm…

ŞTEFANA DRĂGHICI

Comentarii:

comentarii