Oameni de fier la cumpănă de ape

„Voşlobeni, Istorie şi Tradiţii Străbune”

Apariţia recentă a cărţii cu titlul de mai sus, semnată de profesorul Aurel I. Viţa, constituie nu doar un eveniment editorial, ci şi împlinirea unui vechi deziderat al localnicilor. Veritabilă monografie a aşezării de la cumpănă de ape, Mureşul şi Oltul, şi – adesea – de vremuri, ai cărei locuitori nu s-au înecat în lacul siculic înconjurător, cum s-a întâmplat cu celelalte sate ale Giurgeului. Pecetea etnicităţi onorează cartea de vizită a localnicului. Dar toate acestea se cereau orânduite gospodăreşte într-o asemenea lucrare. Tentative au existat. Sunt cunoscute strădaniile  vrednicului fiu al satului, dascălul-cărturar Teodor Chindea, de a-şi pune pe hartă aşezarea natală, pe care a iubit-o fără condiţii, săpând cu expertiză de istoric, potenţată de imbolduri ale sufletului, la rădăcina Timpului spre a scoate la lumină un adevăr incomod multora dinafara satului. Însuşi savantul Dimitrie Gusti descindea în sat în anul 1933 cu o echipă redutabilă, lăsând în urma vizitei o asemenea monografie, realizată cu sprijinul unui colectiv de studenţi, inclusiv localnici. Pentru lăudabila faptă, i se atribuia titlul de „Cetăţean de onoare al comunei Voşlobeni”. Din păcate, lucrarea s-a pierdut fără urme, idem bogatul folclor cules din străvechea aşezare românească. Opul lui Aurel Viţa vine să complinească acest hiatus. De menţionat şi faptul că – situaţie mai rară – acum,  fiecare dintre cele două sate ale comunei are parte de o monografie; în urmă cu trei ani, apărea lucrarea „IzvoruMureşului, satul de la izvoarele legendei”, semnată de Aurel Raţiu şi Gavril Chindea (Editura Vatra Veche Tîrgu-Mureş, 2018). Pe lângă contribuţiile personale la cercetarea şi promovarea  locului (şi al) meu de obârşie, mi-a revenit „sarcina” onorantă de a prefaţa ambele abordări.

Este impresionantă acribia cu care profesorul Aurel Viţa sapă la rădăcina satului său natal spre a reconstitui drumul dăinuirii prin veacuri a aşezării, considerată miracol graţie surmontării multor potrivnicii prin timpuri neprietene, fără a-şi pierde pecetea etnicităţii. Nici credinţa. Voşlobenarii au rezistat prin credinţă, în Dumnezeu şi în neam. Insulă de românitate în ocean siculic, nu s-au „secuit”, nici nu şi-au abandonat vatra străveche, repudiind categoric calea pribegiei. Transhumanţa lor s-a limitat la vârfurile învelite în păşuni montane dominate de stânci semeţe de calcar ale Hăşmaşului Mare-Hăghimaş, ornate cu Floarea Reginei. Limitată şi în timp, exclusiv la anotimpul cald. Şi nu migra satul, doar păstorii de vite şi ciobanii cu cirezile de vite şi turmele de oi, în vreme ce comunitatea sătească îşi vedea de treabă, împlinind cu hărnicie şi îndărătnicie datoriile nici puţine nici uşoare faţă de pământ, ogor restrâns şi fânaţe ample. Iar Tricolorul le-a luminat mereu existenţa, le-a stimulat acţiunea şi fapta, arborat la vedere, ori le-a întărit speranţa, ascuns în sipetul sufletului la vremuri fără ţară, sub alt stindard, uzurpator şi arogant. Au empatizat cu omul bun, fie moldoveanul de pe munte, fie secuiul din sate apropiate, căruia, ca un gest suprem de omenie şi de toleranţă, i-au învăţat şi limba, chiar dacă acesta nu i-a întors gestul.

Distinsul dascăl nu este la prima tangenţă cu acest veritabil „axis mundi” nici din punct de vedere al abordărilor teoretice. Nu este doar un moft pasager sau capriciu. Acum, recidivează. Lăudabilă recidivă! În timp, simultan cu acumularea de date şi informaţii, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: reunite, precum cloşca îşi adună puii sub aripa ei ocrotitoare, sub aceeaşi acoladă, abordările secvenţiale anterioare compun o necesară şi utilă monografie. Veritabilă declaraţie de dragoste locului natal, dar şi pact de credinţă, debordând ataşamentul necondiţionat, ireversibil şi indestructibil, faţă de „piciorul de plai” binecuvântat de Dumnezeu, preţuirea şi respectul pentru cei care au însufleţit şi sfinţit locul, străbunii, strămoşi şi părinţi. Şi dacă declaraţii de dragoste şi de fidelitate adresate satului natal au fost enunţate de mai toţi fiii satului, nu toţi şi-au petrecut dincolo de vorbe crezul. Excepţiile nu lipsesc, totuşi. Teodor Chindea, dascălul-cărturar, este un precursor de prim-plan. Una dintre excepţiile notabile poartă numele profesorului Aurel Viţa, Lelu Viţa, după diminutivul de alint. Ce n-au făcut alţii, cu pregătirea şi expertiza istoricului, săvârşeşte profesorul de fizică-chimie.

De ce? Ce resorturi îl mână în luptă? După ce şi-a consacrat o viaţă satului său şi al meu, luminând conştiinţe şi formând caractere „de fier” în şcoala satului, căreia i-a rămas statornic pe tot parcursul profesional, ca dascăl sau conducător al acesteia, ar putea sta „în banca lui”. S-ar putea bucura de pensia cuvenită, pe deplin meritată prin „contributivitate” pecuniară, cumulată cu inestimabila valoare adăugată a ofrandei de suflet. Dar nu se opreşte! De ce dascălul de formaţie ştiinţifică, în spiritul unui Newton, Lavoisier sau soţii Curie, a virat spre… Herodot? Doar el poate stinge prin răspuns întrebarea. S-a glosat mult pe tema resorturilor şi a misterului scrisului. Dincolo de har, trebuie să fie şi o chemare, un îndemn  transcendental, pe care nu-l poţi nici respinge, nici înăbuşi. În cazul dat – presupun, îmi dau cu părerea bazat pe propria-mi experienţă – rezonează îndemnul străbunilor, porunca „părinţilor din părinţi” de a nu-i glisa în zone periferice ale memoriei, nemurindu-le crezul, truda, ofranda. Este o chestiune testamentară. Încadrabil gestul în „formula” lui Nichita Stănescu „scrierea cu sine”, hemografia.

Şi mai cred, în cazul in spe, că formaţia ştiinţifică a autorului este o mare şansă: rigoarea abordărilor îl apropie mai mult de adevăr, în vreme ce pe adeptul sau chiar mânuitorul metaforei îl poate îndepărta de adevărul faptic, scăpat printre puseuri sentimentale, subiective. Autorul, după ce a adunat tot ce i-a stat în putinţă din biblioteci şi arhive, apelând la egide laice  sau de culte – iar trecutul, chiar conservat în asemenea instituţii, nu se dă totdeauna la iveală şi nu oricui! – inventariază şi evaluează, analizate „la sânge”, toate ipotezele, optând finalmente pentru varianta cea mai plauzibilă, tangentă adevărului, nelipsită de un grad de vulnerabilitate. Lucrarea valorifică raţional toate informaţiile, publicate sau inedite, tinzând spre exhaustivitate. Inspirată ideea de a apela la o vastă arhivă imagistică, mult mai convingătoare decât divizii de cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele. Multe fotografii poartă patina timpului, trimiţând spre pionieratul acestei arte a imaginii; evident, le conferă plus-valoare. Importantă mi se pare şi încadrarea în context naţional şi referinţa permanentă a parcursului aşezării la câmpul evenimenţial al ţării. Autorul se străduieşte să scoată satul din legendă, aura acesteia nu-l impresionează. Şi are dreptate: legenda, oricât de tentantă ar fi ea, uzurpă, nu suplineşte realitatea; mai degrabă, îndepărtează de adevărul istoric, distorsionând faptele reale, bune-rele. Aşa cum nu se lasă intimidat nici de predecesori cu autoritate, corectându-le unele aserţiuni, cum ar fi teza originii locuitorilor.

Odată elucidată ideea  gingaşă a autohtoniei urmaşilor dacilor liberi din Voşlobeni, nesupuşi „Bădiţei Traian”, de istorici cu expertiză, având suport material convingător (vezi Tezaurul dacic de la Valea Strâmbă!), rămân alte semne de întrebare. Cel mai dilematic, desfăşurat în ample abordări, rămâne numele satului, toponimul Voşlobeni. Până acum, niciuna dintre ipoteze nu rezistă unei analize ştiinţifice riguroase, rămânând portiţă deschisă spre investigaţie. Nu se cunoaşte nici momentul întemeierii străvechii aşezări, iar anul celei mai vechi atestări, 1630, este doar o bornă pe drumul aşezării. E limpede că interesul cotropitorilor spaţiului transilvan se limita la aşezările neromâneşti, cele neaoşe „scăpând”, deliberat, celor mai vechi conscripţii. Iar argumentele de bun simţ logice, nu puţine şi nici de ignorat, nu intră în recuzita metodologică a istoricului de profesie. Oricum, aspectele esenţiale şi definitorii ale parcursului adus la zi al Voşlobenilor sunt inventariate şi analizate cu acribie de autor. Spaţii ample sunt acordate evoluţiei populaţiei, economiei şi ocupaţiilor în timp. Nu lipsesc valoroase repere etnografice: locuinţa, obiceiuri, portul popular, folclorul. Credinţa (Biserica), şcoala, cultura beneficiază de atenţia autorului, chiar dacă au avut parte de abordări anterioare ample în opuri tematice.

Aşezarea umană cu numele Voşlobeni apare în crochiurile noului op ca o comunitate bine articulată, coezivă, unită la bine şi la rău, cu oameni demni, harnici şi cinstiţi. Nu-i lipsesc nici pete de culoare nu tocmai pastelate, devierile umane numite cozi de topor, indivizi nesocotind normele unei morale colective straşnice, statornicită prin veacuri lungi şi grele. Sunt ţintuiţi în insectarul dispreţului purtătorii unor interese meschine, contrare bunului mers al obştii. Nu sunt cruţaţi obedienţii sau promotorii regimului comunist, răstimp despotic şi discreţionar, păgubos pentru sat, ucigaş şi gropar al clase ţărăneşti. Se susţine că nu există pădure fără uscătură. Este în firea lucrurilor să fie aşa. Pe munţii ce înconjoară şi ocrotesc satul Voşlobeni, mai există şi pădure, iar copacii se mai usucă, îmbătrânesc şi se frâng. Din fericire, în pădurea de suflete a aşezării au predominat copacii falnici. S-au mai clătinat ei sub furtuni nemiloase, dar nu s-au dezrădăcinat. Molizii şi brazii se sprijină, se susţin reciproc; verticali, cată doar spre soare. Aşa şi satul. Furtunile nu l-au ocolit prin vremuri tulburi, dar a rezistat, stâncă neclintită, capabilă să sfărâme valul necruţător.

„Cerul şi pământul să judece lipsa de rodnicie a acestui loc! Amin!”,se menţiona, sentenţios, dar şi cu o nuanţă de aroganţă nemeşească, în Conscripţia de la 1750. Fără intenţia de a macula simfonia munţilor sau balada râului, trebuie să recunoaştem că frumuseţea-unicat, măreţia legendară a „piciorului de plai”, vălul de lumină cu care l-a îmbrăcat Sfântul Soare, de când se iveşte de după Cocoşel şi până „sfinţeşte” dincolo de „Mămăliguţa”, bucură sufletul, dar nu compensează în plan material, cel al existenţei cotidiene. Al supravieţuirii, în ultimă instanţă. Numai că „puiul de voşloban” a izbutit să compenseze, prin  voinţă vecină cu îndărătnicia, ofranda mai puţin generoasă a locului. Oameni de fier, la cumpănă de ape. Şi de vremuri.

 Pe ansamblu, satul lui Aurel Viţa nu este tocmai icoană, dar departe de caricatură. Dă-i, Doamne, viaţă cât mai lungă, chiar dacă obârşia eternităţii –satul – dă semne de oboseală. Aplecat spre Apus, sub bătaia unor vânturi globalizatoare, satul mai are puterea să dea… putere! Fericit cel născut în leagănul de stâncă al Mureşului! Nu trebuie să-şi bată capul spre a imagina frumuseţi naturale; le are avea, generos oferite de un tărâm de basm… adevărat. Acolo sus, la cumpănă de ape, leagăn al Mureşului, dar şi al Oltului, poveştile se scriu singure. La rândul meu, nici nu mai ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru mărinimia de a-mi fi hărăzit un asemenea leagăn copilăriei şi reper vieţii. Un spaţiu binecuvântat, dătător de tărie şi speranţă în surmontarea adversităţilor unor timpuri înfiorător de pragmatice şi nesăţioase. Mereu, satul natal a fost o chemare irezistibilă, chiar dacă drumurile ni s-au despărţit. Cocoşelul l-am văzut şi de pe Nistru, şi de pe ţărmul Pacificului, şi din umbra Columnei lui Traian. Pentru mine, Cocoşelul nu-i pasăre, ci munte… 

Prof. dr. Mihai SUCIU

Comentarii:

comentarii