Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Nu-l daţi uitării pe Labiş! | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 29 martie 2020
Home » Cultură » Nu-l daţi uitării pe Labiş!
Nu-l daţi uitării pe Labiş!

Nu-l daţi uitării pe Labiş!

În noaptea de 21 decembrie a căzut o stea. Pentru noi toţi, noaptea de 21 decembrie, pe care calendarele astronomilor ne-o arătau a fi cea mai lungă noapte a anului, s-a sfârşit cu câteva ceasuri mai târziu. Pentru tine, Nicolae Labiş, ea nu se va mai sfârşi niciodată…” Cu aceste cuvinte îşi începu cuvântul de adio la Casa Scriitorilor din Bucureşti, în ziua de 24 decembrie 1956, prietenul lui drag, Gheorghe Tomozei. De atunci au trecut 63 de ani. Întâlnirea cu memoria lui Labiş şi-n această iarnă, devine memorabilă pentru că Eu nu mai sînt, e-un cântec tot ce sînt”.

Mi-am făcut timp să-l citesc. N-am avut timp să-l văd. A trăit foarte scurt! Să mă raliez la o „consolare” ca cea a lui Nichita Stănescu „Poetul trebuie să moară tânăr căci altfel se pierd amintirile despre el”, îmi vine teribil de greu. S-a născut în decembrie şi a murit în decembrie (n. 2 decembrie 1935 – d. 22 decembrie 1956). La 21 de ani a fost victima unui tragic accident de tramvai.

La vremea şcolii mele, elementare şi liceale, despre Labiş se discuta şi se învăţa poezia „Moartea căprioarei” fiind lecţie de studiu şi încă nu oricare. Mulţi învăţăcei s-au îndrăgostit de acest minunat şi emoţionant poem. Manuscrisele, dar şi lucrările tipărite de-a lungul anilor aduc imagini care împrumută şi multe legende despre tânărul poet. Cu cât ne depărtăm în timp, adevărul despre om şi opera sa se resimte tot mai copleşitor. Despre Labiş azi în şcoli nu se mai vorbeşte deloc, chiar şi unii confraţi l-au dat uitării. Gheorghe Tomozei a tipărit în 1972 la Editura Cartea Românească un remarcabil Remember intitulat Moartea unui poet. „Cartea nu-şi revendică alt merit decât acela de a-i oferi cititorului imaginile unui „film” al vieţii lui Nicolae Labiş” se confesează autorul. La ea au participat şi trudit părinţii poetului, Profira şi Eugen Labiş, amândoi învăţători şi cei 84 de coautori, personalităţi literare şi nu numai, pentru ca prietenul şi colegul lui Labiş, poetul Gheorghe Tomozei, să devină artizanul acelui sincer şi trist „mozaic”, inestimabil document până astăzi. Între timp a păşit şi Tomozei pe urmele lui Labiş, împuţinând cu încă o gingaşă şi lirică făptură „amintirea frumoasă…”

De ce a trăit Eminescu doar 39 de ani? Labiş putea să nu moară la 21 de ani! Trebuiau să trăiască amândoi mult mai mult! Ei găsiră, la vremuri diferite, căile poetice pentru care mânuitorii cu experienţă ai versului se frământau de multe ori fără succes.

Venim deseori şi le răscolim biografia, amintirile, îi facem vinovaţi, fără prea certe argumente, de propria lor moarte. Se cuvenea să-i apărăm, să-i păzim, trebuiau ajutaţi să treacă de momentele neplăcute. Cine anume trebuia s-o facă? Şi cum? Vom găsi oare vreodată răspunsurile?! Gândul mă poartă la mai marii literelor, Sadoveanu şi Arghezi, care l-au iubit şi au crezut foarte mult în Labiş, văzându-l ca un discipol. Exigentul G. Călinescu şi-a manifestat gratulaţia: „Un poet, pe deplin exprimat…”

Astăzi, a vorbi de Labiş devine pentru mulţi „un eveniment surpriză”. Aşa că, ce facem acum se doreşte o palidă speranţă că valorile se întorc uşor, uşor în conştiinţele curate ale iubitorilor de frumos şi îndrăgostiţilor de poezie adevărată. M-aş fi bucurat să fiu dotat cu o casetă audio pentru a auzi vocea lui Labiş, aşa cum o făceam la orele de curs când vorbeam, spre exemplu, despre Nichita Stănescu. În cazul lui Labiş este imposibil, fiindcă nu există nici un centimetru de bandă de magnetofon având gravată pe invizibile canale vocea lui Labiş. Poetul s-a fotografiat mai rar, mai ales jucându-se, dar a şi fost imprimat. Redactorii radioului de atunci nu-l credeau poate demn de „fonoteca de aur” şi au şters benzile cu el, realizând probabil importante economii… Nu poţi fi decât sarcastic când răscoleşti asemenea triste amintiri, pentru că situaţii similare poetului le întâlnim şi în cazul altora. Dar ne mai poate mira ceva dacă în 1989 în Biblioteca Universităţii bucureştene au pierit în pârjol importante manuscrise ale lui Eminescu, Cioran…

Vreau să cred că pentru mulţi oameni de bună credinţă steaua lui Labiş va scânteia veşnic în constelaţia poeziei noastre. Cei interesaţi de poetul „Primelor iubiri”, coborâtor din Ţara de Sus, trebuie să ştie că există un episod din extrem de scurta-i viaţă legat de meleagul harghitean. La Topliţa, în primăvara anului 1954, împreună cu Portik Imre din Remetea, cu care leagă o statornică prietenie pe băncile şcolii din Bucureşti încă în 1952, participă la o nuntă dintre doi tineri de naţionalităţi diferite. Simbolul de prietenie nutrit de Labiş pentru locuitorii din acest colţ de ţară care se exprimă în limbi şi obiceiuri diferite este ilustrat în poemul „Oraţie de nuntă” (publicat pentru prima dată în Gazeta Literară 36 /1954).

Nicolae BUCUR

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.