Nepal – locul unde fericirea este un mod de viaţă (2)

Un reportaj despre oameni deosebiţi şi tărâmuri mistice, despre civilizaţii strălucite care au marcat istoria unui popor, despre tineri voluntari care şi-au cheltuit toţi banii, să plece la capătul lumii, ca să ajute la reconstruirea şcolilor şi locuinţelor făcute una cu pământul de cutremurul devastator din 2015. Experienţa trăită de unul dintre ei ne va ajuta să aruncăm o privire asupra coloratului, haoticului, paradoxalului şi atât de impresionantului Nepal. Vom pătrunde cu gândul imaginea reală, necosmetizată, a unei ţări care încearcă să-şi păstreze echilibrul în relaţia cu vecinii şi, astfel, să rămână independentă

Tinerii voluntari Silvia (Ailurus) Ghimbaş, Cristi (Tagu) Grecu şi Sorin-Andrei (Suri) Bota au ajuns în cartierul turistic Thamel, zona de unde pornesc toate expediţiile în ascensiune, plină de magazine şi de hoteluri. Întregul cartier este gândit pentru turişti, fiindcă turismul este cea mai importantă sursă de venit.

„Din păcate, nepalezul de rând a renunţat la tot ceea ce înseamnă tradiţie, toată lumea vinde ceva, fiecare are câte o tarabă, de unde îşi îmbie potenţialii clienţi să cumpere. Tot căutând lucruri care ne trebuiau pentru urcatul pe munte, am ajuns într-un local unde un cover band cânta piese celebre de-ale lui Bon Jovi. Am băut o bere, a fost o super atmosferă, m-am simţit ca într-un film de Tarantino”, mărturiseşte Sorin-Andrei Bota.

După o noapte petrecută la hotel s-au trezit dis-de-dimineaţă şi puţin după ora 6:00 s-au urcat în autobuz şi au plecat din Kathmandu, către Valea Langtang, „să reconstruiască speranţa”, să dea o mână de ajutor supravieţuitorilor cutremurului himalayan.

De cum au ieşit din zona capitalei, au dat cu ochii de drumuri înguste, săpate în stânca giganţilor versanţi ai văilor sălbatice şi adânci care împânzesc traseul, lipsite de parapeţi, de marcaje şi deteriorate grav de alunecările de teren şi de pietrele dislocate de cutremur.

Ajunşi în zona Melamchi, au luat o masă frugală şi apoi au început ascensiunea către vârful muntelui. Vremea ploioasă, cu vânt puternic, le-a îngreunat urcuşul. Pe înserat, au ajuns în zona Kakain Aeria, lovită puternic de cutremur, situată la o altitudine de 1.990 de metri. „Mai erau în picioare 4-5 clădiri, în rest totul era dărâmat”, îşi aminteşte Sorin.

A doua zi şi cele care au venit după, au urmat tiparul primei: trezit devreme, micul dejun şi din nou la drum. Cei trei temerari au escaladat pante şerpuite, versanţi terasaţi în sute de ani de generaţii care au adaptat natura nevoilor lor, construind cu răbdare, minuţios, spectaculoase terase pentru cultivarea orezului, alimentul de bază în hrana nepalezilor, o plantă tenace care colorează versanţii, vara în verde crud, iar toamna într-un auriu blând, peste care se aştern, iarna, zăpezile imaculate.

„Treceam prin zeci de sate, unde am avut ocazia să vedem exact cum trăiesc oamenii acolo, la peste 3.500-4.000 de metri altitudine. Este incredibil, copleşitor, nu poţi descrie măreţia munţilor, trebuie să o vezi. Când pleci de acasă, din România, şi nu ai văzut foarte mulţi munţi de peste 4.000 de metri, nu îţi poţi imagina măreţia locului”, rememorează Sorin-Andrei Bota.

Pe oriunde treceau, prin aşezările împrăştiate pe văile înalte, efectele cutremurului erau izbitoare: falii rupte, sate şterse de pe faţa pământului, temple budiste năruite, bucăţi întregi din munte prăbuşite în zona epicentrului.

În munţi, vremea nu a ţinut cu ei, a plouat o săptămână şi jumătate şi o cabană, de unde cerul se vede prin acoperiş, neizolată, cu priciuri în care dormi echipat, este mană cerească. La fel şi o tarabă cu şosete uscate.

„Spre deosebire de noi, nepalezii sunt căliţi, umblă într-o cămaşă, cu pantaloni şi şlapi şi nelipsita umbreluţă. Noi eram echipaţi cu bocanci de cursă lungă; ei, în şlapi şi urcau pantele mai bine ca noi de o mie de ori. Nu o dată am zis că îmi dau bocancii şi iau o pereche de şlapi, că nu îmi venea să cred”, rememorează interlocutorul nostru.

Au traversat zone dificile, cu poteci înguste cât un lat de talpă, porţiuni împădurite, au devenit ţinta lipitorilor şi nu de puţine ori au avut senzaţia că s-au rătăcit, însă au reuşit să ajungă întotdeauna la liman, cu o nouă experienţă acumulată.

„Totul este sălbatic acolo, potecile destul de înguste, cu o vizibilitate relativ bună pe anumite porţiuni, obturate, însă, din loc în loc de Aloe vera, bambuşi şi de vegetaţie sălbatică deasă. Oamenii sunt prietenoşi, zâmbesc tuturor, salută pe toată lumea şi ne-au privit curioşi, iar copiii s-au ţinut după noi de-a lungul satului, timizi când îi salutam. A fost un sentiment incredibil, pe care l-am simţit pe tot parcursul călătoriei”, povesteşte Sorin-Andrei Bota.

Au înnoptat la localnici, au cinat împreună cu ei şi au fost serviţi cu mâncarea tradiţională, dal bath – o grămadă de orez în care se adaugă legume trase la tigaie, curry şi murături, servit întotdeauna cu mâna, înmuiat, opţional, într-o supă, de obicei de linte – şi au stat la poveşti. Înainte de culcare, nepalezii intonează cântece închinate învăţătorului Buddha, o interpretare la care participă întreaga familie, acompaniată de instrumente tradiţionale, experienţă pe care cutezătorii noştri au înregistrat-o, ca amintire. Fiindcă spiritualitatea este integrată în structura sufletească a fiecărui nepalez şi, poate tocmai de aceea, un circuit în această ţară nu este doar unul montan, ci şi unul cultural.

Pe traseu s-au întâlnit cu mai mulţi turişti, americani, canadieni, francezi, dar şi cu ghizi localnici, care le-au spus că Valea Langtang, obiectivul-ţintă al celor trei tineri dornici să ajute la reconstrucţia şcolilor şi a locuinţelor distruse de cutremur, este închisă şi păzită de poliţişti, care nu permit accesul turiştilor.

În a zecea zi au ajuns la Gosainkunda Lake, zonă populată de comunitatea Sherpa, situată la o altitudine de 4.380 de metri. Mai aveau 30 de kilometri de parcurs până la ţinta călătoriei lor.

 „Voluntari unde nimeni nu are nevoie de noi”

„Azi am dat peste un trimis de la Consulatul francez, soţia lui este nepaleză, el ne-a confirmat că zona Langtang este inaccesibilă şi inabordabilă. Ne-a mai spus că nu se reconstruieşte nimic, că este un adevărat război între stat şi cetăţenii săi, că poporul vrea să reconstruiască modern tot ceea ce a dărâmat cutremurul, inclusiv în zonele izolate, pe toate văile vor construcţii noi, din beton, mari, frumoase, iar statul se împotriveşte. De aceea, foarte multe sate refuză să înceapă reconstrucţia. Sunt foarte puţine aşezări unde este nevoie de ajutorul voluntarilor, ei au nevoie în primul rând de bani, nu de oameni care să ridice pietre şi să taie lemne, pentru că, oricum, la acest capitol sunt mult mai buni decât noi, europenii, americanii sau oricine ar veni să îi ajute”, a înregistrat Sorin în jurnalul de călătorie, amintind că, după atâtea zile de dal bath, s-au tratat cu „o cutie de Pringels, o Cola şi cu biscuiţi cu ciocolată, expirate de un an”, care li s-au părut „cele mai bune”.

A fost o experienţă amară şi extrem de costisitoare pentru cei trei tineri, pe care o împărtăşesc celorlalţi voluntari ori de câte ori au prilejul. „Ca voluntar, este deosebit de important să-ţi alegi foarte bine în ce îţi investeşti energia. Noi, din dorinţa de a ajuta, ne-am aruncat cu capul înainte, neştiind o mie de lucruri şi, după atâţia ani de voluntariat, mi se pare esenţial unde îţi investeşti cel mai preţios lucru, timpul. Spun asta pentru că noi am investit o lună şi banii proprii, nu puţini, să ajungem acolo şi, când am ajuns în Nepal, ne-am dat seama că acei oameni nu aveau nevoie de noi şi asta a fost şocul vieţii mele. Am bătut atâta drum, ne-am dus acolo să ajutăm oamenii şi ei nu aveau nevoie de noi”, a concluzionat Sorin-Andrei Bota.

Înainte de a se întoarce în Kathmandu, au escaladat Vârful Surya Peak (5.145 m), de unde li s-a deschis privirii întreaga regiune Langtang, munţii de peste 7.000 de metri din Tibet şi optmiarii din China, o privelişte cum rar îi este dat omului să vadă. „Când pleci de acasă, din România, şi nu ai văzut foarte mulţi munţi peste 4.000 de metri nu îţi poţi imagina măreţia locului, eram copleşit, Făgăraşul este un fel de locul din spatele curţii pentru ei, unde copiii se joacă şi ridică zmei, pentru că pe culmi, unde ajung doar păsările, trăiesc oameni”, a evocat Sorin.

La întoarcerea în Kathmandu, de unde aveau să plece mai departe, în circuitul Annapurna, au găsit o capitală paralizată de criza de combustibil, cauzată de conflictul cu India. Cu mirare, au constatat că oamenii continuau să zâmbească tot timpul, că „nimeni nu era afectat de catastrofă, că au murit atâţia oameni, că totul e la pământ”. Viaţa îşi urma cursul liniştit, la fel ca înaintea dezastrului.

 Annapurna Trek

Silvia, Cristi şi Sorin şi-au făcut o nouă aprovizionare, au achiziţionat permisele de acces şi biletele de autobuz şi în a 17-a zi în Nepal au pornit în circuit. Annapurna este al zecelea vârf, ca înălţime, din lume, 8.091 de metri, primul optmiar din „regatul” Himalayei urcat vreodată de oameni. Numele i-a fost dat după cel al zeiţei hinduse a hranei şi îndestulării. Se spune că hrana ei naşte energie, cunoaştere şi iluminare şi nu se termină niciodată.

Drumul de la Kathmandu a fost lung şi obositor, au călătorit pe acoperişul autobuzului, căci înăuntru era o înghesuială de neimaginat. Seara au ajuns la Beshi Sahar. Înainte de culcare au făcut o plimbare prin centrul municipalităţii, neiluminat. Ca şi în Kathmandu, strada era martora traiului tuturor. „Totul se întâmplă în stradă, copiii sunt crescuţi în stradă, acolo este locul lor de joacă, între motoare, taximetre, ricşe şi autobuze, practic nu există o delimitare între nimeni, nu există o zonă privată sau intimă, în care să poţi să stai, să te bucuri de ceva, totul este la comun, toată lumea se holbează la tine, totul se împărtăşeşte, nimic nu este al tău”, reţinea Sorin.

Zona Annapurna, aflată în centrul ţării, nu a fost afectată de puternicul seism şi satele erau în plină expansiune, se construia mult, pentru turiştii care îşi lăsau banii acolo. În ziua următoare au urcat la 1.860 de metri, în satul Dharapani, unde Valea Annapurna este spectaculoasă: poduri suspendate deasupra defileelor adânci şi cascadele ce se revarsă, repezi, de pe versanţi îţi taie răsuflarea şi o mulţime de copii veseli, cu haine peticite, dar fericiţi, cu feţele luminate de zâmbete până la urechi, bucuroşi să fie băgaţi în seamă şi atât de recunoscători pentru o bomboană. Drumul săpat în munte, formând chei abrupte, îţi dă fiori, „un fel de Cheile Bicazului de la noi, dar la o scară enormă”, descrie tânărul.

Ajunşi la poalele Annapurna II, unul dintre membrii echipei, Cristi Grecu, s-a îmbolnăvit. Din nefericire, starea lui de sănătate s-a deteriorat, în lipsa antibioticelor, şi a treia zi de trek a fost şi ultima, fiind nevoiţi să abandoneze.

Au coborât de la Chame spre Besi Sahar cu un jeep închiriat şi de acolo au pornit, în ziua următoare, spre Pokara, oraş supranumit Paradisul parapantiştilor, plin de zburători, o localitate unde atmosfera era total diferită de celelalte.

 Metropolitan City Pokhara Lekhnath – cel mai mare oraş al Nepalului

Cândva, Pokhara era al doilea oraş al Nepalului, însă după fuzionarea cu municipalitatea Lekhnath a devenit oraşul metropolitan Pokhara Lekhnath, detronând Kathmandu. Izvoarele istorice arată că Pokhara a fost conceput ca centru comercial, la mijlocul secolului al XVIII-lea. A început să se dezvolte abia după 1968, când a fost finalizată autostrada Siddhartha, primul drum de acces în localitate favorizând turismul. Astăzi este una dintre cele mai cunoscute destinaţii din lume, fiind considerat capitala turistică a Nepalului, în principal pentru turismul de aventură, de la zborul ultralight până la parapantă, de la skydiving şi ziplining la bungee jumping. Pokhara este şi poarta de trekking pe lanţul muntos Annapurna. Pasionaţii de ascensiuni susţin că aici munţii se ridică grăbit, altitudinea crescând în 30 de kilometri de la 1.000 la 7.500 de metri. Tinerii noştri voluntari au întâlnit, aici, un român parapantist, căsătorit cu o australiancă. „Totul are un aer european în Pokhara”, precizează Sorin.

Dăruiţi spiritualităţii

Nepal este o destinaţie spirituală majoră a lumii, un loc liniştit, misterios, cu oameni dăruiţi deplin dezvoltării moralităţii şi înţelepciunii, o lume fericită cu ce are, prietenoasă şi mereu zâmbitoare. Pentru că acceptă imperfecţiunea şi faptul că viaţa este neprevăzută, într-o continuă schimbare şi transformare, acceptând, deopotrivă, faptul că suferinţa şi pierderea sunt parte din viaţă. Aşa se face că ceea ce pentru noi poate părea abominabil, pentru nepalezi este normalitate. Mă întrebam, de ce agenţiile de turism au inclus în circuitul turistic al capitalei Templul Pashupatinath, locul unde se incinerează morţii? Pentru că, potrivit învăţăturilor budiste, şi acest ritual face parte din viaţă şi este acceptat ca atare. A fost o experienţă care i-a marcat „pe viaţă” pe tinerii noştri voluntari.

Muribunzii sunt întinşi pe dalele din beton, care brodează malurile râului sfânt Bagmati. Cu picioarele în apă, fiindcă apa este venerată. Lângă fiecare dintre ei stă câte un preot, care aşteaptă ca cel aflat în agonie să-şi dea ultima suflare, în timp ce cortegiul funerar boceşte de la distanţă. Preotul trebuie să se asigure că cel pe cale să părăsească această lume va pleca fericit. După ce şi-au dat obştescul sfârşit, morţii, înfăşuraţi în giulgiuri portocalii, îşi aşteaptă, pe malul râului, rândul la incinerare. Cenuşa lor este, apoi, aruncată în râul sfânt.

„Noi stăteam pe malul celălalt şi am privit, timp de patru ore, fără să putem scoate un sunet. În cele patru ore au murit zece persoane, au fost jelite, s-au dus pe lumea cealaltă fericite şi au fost şi incinerate. Totul în faţa lumii. După ce au fost arşi, le aruncă în apă cenuşa şi apoi rudele chefuiesc, că morţii lor au plecat fericiţi. Vizavi era un bar, unde unii îşi serveau cafeaua şi o bere, în vreme ce ceilalţi îşi luau rămas bun de la muribunzi”, a povestit Sorin.

Potrivit credinţei lor, focul distruge trupul vicios şi purifică sufletul. Budiştii, care încearcă să atingă starea de nirvana, căutând Calea Iluminării, cred că nimic nu este permanent şi mai cred în „repetarea vieţii”, care se manifestă într-un cerc de veşnice naşteri şi renaşteri. Nepalul nu conteneşte să surprindă.

„Oameni mai fericiţi ca acolo nu am văzut în viaţa mea. Sunt fericiţi că trăiesc, se îmbracă foarte colorat, zâmbesc continuu, nu se plâng, nu sunt trişti, fericirea este, pentru toţi cei din Nepal, un stil de viaţă”, spunea Sorin-Andrei Bota.

Dăruirea totală spiritualităţii este cea care le aduce fericire şi le umple inima de vibraţii pozitive, îi face să se bucure de lucruri mărunte şi să le accepte cu mintea şi cu sufletul pe celelalte. Căci, după cum spuneam, pentru unii fericirea înseamnă o poziţie socială înaltă, o maşină de lux şi o vilă impunătoare, pentru alţii, convingerea că sunt iubiţi, ori împlinirea unui vis. Motivele sunt infinite şi diferă de la o persoană la alta, depinde de modul în care priveşti lucrurile. Iar din acest punct de vedere, Nepal poate oferi fiecăruia dintre noi o experienţă unică.

DANIELA MEZEY

 

Comentarii:

comentarii