Mărturii din vremea altor epidemii„Într-o singură săptămână mi-au murit trei fraţi” | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 3 decembrie 2021
Home » Societate »
Mărturii din vremea altor epidemii
„Într-o singură săptămână mi-au murit trei fraţi”
<h5><i>Mărturii din vremea altor epidemii</i></h5>„Într-o singură săptămână mi-au murit trei fraţi”
Monumentul Eroilor sanitari din Bucureşti, dedicat celor 1.000 de victime ale epidemiei de tifos exantematic

Mărturii din vremea altor epidemii
„Într-o singură săptămână mi-au murit trei fraţi”

Cea mai mare catastrofă epidemică din România modernă a început în 1916, când armata română este nevoită să se retragă în Moldova, cu 20.000 de răniţi şi bolnavi, fiind urmată de un milion şi jumătate de refugiaţi. Lipsa locuinţelor, a hranei, a medicamentelor şi a apei potabile a favorizat declanşarea epidemiei de tifos exantematic, mărturiile timpului vorbind despre circa 750.000 de bolnavi şi peste 300.000 de decedaţi. Mortalitatea medie de ansamblu a epidemiei a fost de 15-17%, iar în cadrul corpului medical de sex masculin a ajuns la 41%. Circa 350 de medici şi 1.000 de sanitari au căzut atunci la datorie. Conform unui calcul estimativ, unui medic îi reveneau 25.000 de oameni de supravegheat şi tratat. De altfel, marea epidemie de tifos exantematic de la sfârşitul Primului Război Mondial a provocat în ţările din răsăritul Europei circa 30.000.000 de îmbolnăviri, cu peste 3.000.000 de morţi.

Influentul om politic Constantin Argetoianu spunea în cunoscutele sale memorii: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaş; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemţii – el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unităţii noastre naţionale. Crudă şi inutilă jertfă, care va rămâne de pomină şi, să sperăm, de pildă generaţiilor viitoare”.

Tifosul loveşte cu forţă şi în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, în anii 1941-42, perioadă despre care am discutat zilele trecute cu un martor al evenimentelor petrecute la Subcetate, profesorul Petru Cotfas.

– Noi în 1942 eram 11 copii, iar tata era concentrat la munci, la săpat tranşee – decunguri le spunea atuncea – şi în vară, nu-mi mai amintesc exact ziua, într-o singură săptămână mi-au murit trei fraţi, unul mai mare şi doi mai mici. Eu şi sora mea geamănă eram, ca vârstă, între ei, trăim şi în ziua de astăzi, la 81 de ani. Chiar dacă eram foarte mic îmi amintesc că imediat ce mureau se scotea totul afară, pat, saltea, haine – şi li se dădeau foc în mijlocul grădinii.

– Înmormântările cum se făceau?

– Doar în prezenţa medicului şi a preotului. Din momentul în care a murit primul, toţi ceilalţi şapte copii am dormit în podul şurii, unde am stat o lună încheiată. În fiecare zi coboram doar câte unul, ca să luăm mâncarea pe care ne-o lăsau părinţii în curte. Aşa ne-au salvat pe toţi 7 şi acuma oamenii se miră că ne obligă să stăm în casă, în condiţii evident mai bune decât le aveam noi în 1942. Subcetatea era atunci în zona ocupată şi iaca nu trebuia să vină Horthy cu ordonanţă militară ca să ne ferim de contagiune, pentru că responsabili erau părinţii. Şi acum un rol important pentru respectarea regulilor sociale o au tot părinţii. Atuncea nu ne-a spus nimeni ce să facem, părinţii erau primii care voiau să trăim şi aveau grijă – aşa făceau toţi din comună, căci şi vecinilor le-au murit copii. Noi, din cei 7 rămaşi, 6 au trăit peste 80 de ani, unul dintre ei fiind tatăl lui Cotfas Marinel Constantin, eroul din Subcetate căzut la Revoluţia din 1989.

– V-aţi însănătoşit fără medicaţie?

– Singurul medicament pe care ni-l dădeau era Diana, un fel de sirop de eucalipt, care s-a folosit – mi-a spus tata – şi în Primul Război Mondial. Era făcut de germani. Şi mai târziu, câtă vreme s-a găsit, luam trei picături pe o bucată de zahăr cubic şi n-am făcut niciodată guturai. Zona a trecut şi printr-o epidemie de sifilis, care s-a stopat foarte greu, iar apoi în vremea secetei din 1946 a venit o altă boală molipsitoare, râia. Nu exista copil să nu aibă, noi eram atunci şase fraţi la şcoală şi ne-am îmbolnăvit toţi. Tot mama fie iertată a reuşit să discute cu medicul şi a făcut o alifie din sulf şi untură de porc. Se făcea foc în curte, unde aveam un cazan mare şi un ciubăr de lemn, în care făceam baie cât de fierbinte rezistam, apoi ne ungea cu alifie pe tot corpul, care era atât de puternică încât de durere, fără să vrem, înconjuram în mare viteză focul ţipând cât ne ţinea gura. Dar în termen de trei zile am fost sănătoşi.

„Tot după război – povesteşte mai departe profesorul Cotfas – au început să se înmulţească foarte mult cazurile de TBC, au durat până prin 1956, când a apărut penicilina ca medicament de masă. În timpul socialismului a avut loc o mare acţiune de eradicare a bolii, făcându-se trei sanatorii: cel mai mare la Borşa, al doilea la Turia, în fostul palat al Reginei Maria, şi unul la Tulgheş, în fosta unitate militară austro-ungară. Unul din fraţii mei, îmbolnăvindu-se în armată, a trecut prin toate trei şi a fost propus pentru operaţie; doar că, fiind un bărbat foarte frumos, iar intervenţia chirurgicală îi afecta două coaste, a zis că nu vrea să umble cocârjat şi a fugit din sanatoriu. Ei, pe atunci nu ţinea figura să-ţi dea carantină la domiciliu: când fugarul a ajuns la Subcetate, deja îl aşteptau autorităţile şi maşina salvării”.

– Ce puteţi recomanda acum, de la înălţimea acestei vârste şi a acestei experienţe de viaţă?

– Eu, la 81 de ani, privesc altfel lucrurile decât cei care se plâng că ne închid în casă. Aş spune că regulile de acuma sunt destul de relaxate faţă de ce au pătimit alte generaţii, cărora nu le spunea nimeni cum şi ce să facă. Paradoxal, ieşind în acele ore care ne sunt permise, am observat că tocmai bătrânii nu respectă distanţa socială…

M. GROZA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.