Marea Unire în istoriografia românească de după 1989. Lucian Boia, urmaşul lui Roller | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 17 iulie 2019
Home » Societate » Marea Unire în istoriografia românească de după 1989. Lucian Boia, urmaşul lui Roller
Marea Unire în istoriografia românească de după 1989. Lucian Boia, urmaşul lui Roller

Marea Unire în istoriografia românească de după 1989. Lucian Boia, urmaşul lui Roller

Spulberarea „miturilor” poporului român

Încă de la începutul anilor ’90, câţiva intelectuali s-au erijat în exponenţi ai „societăţii civile”, căutând să-şi impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului şi viitorului României. Aceştia, prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării legionare din 1940, dar şi de cei ai stalinismului de la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea. În prima jumătate a anului 1990, în România s-au revăzut scene cu profesori alungaţi din amfiteatre de către studenţi (aşa cum procedaseră legionarii în septembrie-noiembrie 1940).

Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în şir ecranele televiziunii (numită „liberă”), dând indicaţii asupra modului de comportare a românilor, şi mai ales a clasei politice, cerând cu vehemenţă să se interzică apariţia în mass-media a unor persoane (scriitori, artişti, profesori, oameni politici) care nu le împărtăşeau punctele de vedere. Este drept că nu se cerea condamnarea la moarte fizică, aşa cum se cerea la începutul anilor ’50, mulţumindu-se cu „moartea civică”. În fond, societatea românească era ameninţată de un talibanism la fel de radical precum cel din vremea legionarilor şi bolşevicilor stalinişti.

Declarându-se „elita intelectuală” a României, acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-media, şi-a arogat dreptul de a judeca şi de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toţi asupra a ceea ce este bun şi ce este rău, ce este în folosul evoluţiei democratice şi europene şi ce este concepţie veche, antieuropeană şi antisovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals şi trebuie „să o luăm de la zero”.

Principala acuzaţie ce se aducea istoriografiei româneşti era aceea că a promovat un spirit naţionalist şi ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei şi în cea universală. Pentru aceşti „civişti” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura şi comportamentul românilor. În acest context, nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după Revoluţia din decembrie 1989, a fost Ştefan Pascu, preşedintele Secţiei de Istorie şi Arheologie a Academiei, profesor (şi fost rector) la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu – se afla faptul că Ştefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii şi lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspiraţia românilor spre unitate naţională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.

Cei care, în iulie 1989, semnau Declaraţia de la Budapesta*, în care se aprecia că Transilvania era un „spaţiu de complementaritate” între Ungaria şi România, se simţeau deranjaţi de argumentele istorice ale lui Ştefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se şteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinaţional era promovat prin istoriografie cu o vehemenţă care amintea de începutul anilor ’50. (citește integral în ediția print din data de 7 martie 2018)

 

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU

*Declaraţia de la Budapesta a fost semnată de Antal G. László, Antal Jozséf, Balogh Julia, Biró Gáspár, Csoóri Sándor, Fur Lajos, Ilyés Mária, Jeszensky Géza, Keszthelyi Gyula, Kodolányi Gyula, Molnár Gusztáv, Stelian Bălănescu, din partea Cercului Român din RFG, Mihnea Berindei, vicepreşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (LDHR), Ariadna Combes, vicepreşedinte al LDHR, Mihai Kornè, director al revistei „Lupta”, Ion Vianu, reprezentant al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România din Elveţia, Dinu Zamfirescu, membru al Biroului LDHR, membru al Partidului Naţional Liberal. Ulterior, şi alte persoane şi organizaţii s-au alăturat acestei declaraţii: Rockenbauer Zoltán şi Vagvolgyi András, din partea Federaţiei Tineretului Democrat (FIDESZ), Partidul Liber Democrat, Asociaţia Maghiarilor din Transilvania, prin preşedintele Kiss Béla şi secretarul Spaller Árpád, întregul colectiv redacţional al revistei „2000”, Bojtár Endre, şeful secţiei pentru Europa răsăriteană a Institutului de Istorie Literară, prof. Bela Kallman, Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alexandru Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea. Declaraţia a mai fost semnată şi de: George Barbul, Doru Braia, Dina Brătianu-Missirliu, Alexandru Missirliu, Ileana Verzea.

La o lună după redactare, în 4 iulie 1989, Majestatea Sa Regele Mihai a primit la reşedinţa sa de lângă Geneva o delegaţie din grupul românilor care au redactat la Budapesta o declaraţie comună împreună cu Forumul Democratic Maghiar. Această delegaţie, compusă din Ariadna Combes, dr. Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu, a înmânat Majestăţii Sale textul declaraţiei de la Budapesta. Majestatea Sa a aprobat întrutotul conţinutul declaraţiei care exprimă convingerile sale privind relaţiile dintre popoarele român şi maghiar.

Unii semnatari care s-au raliat aveau convingerea că acel act era doar anti-comunist şi anti-ceauşist.

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.