Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
La numai trei ani a încălţat pentru prima dată schiurile, iar 25 de ani mai târziu o întâlnim tot pe pârtie, învăţându-i pe alţii să schieze. A urcat de două ori pe cel mai înalt loc al podiumului la Campionatul Naţional al Monitorilor, iar în timpul iernilor, pârtia devine casa ei. Vorbim de Andreea Cotfas, o tânără topliţeancă de 28 de ani care şi-a transformat pasiunea în meserie. Şapte zile din şapte îi ajută pe cei mai mici, dar şi pe cei mai mari să desluşească tainele schiatului. Cum arată o zi din viaţa ei, care sunt cele mai mari provocări pe care le întâlneşte şi cum a fost afectată de pandemie sunt numai câteva dintre lucrurile despre care am discutat cu ea.
Reporter: Cum se aşterne primul strat de zăpadă, te vedem pe pârtie. Îţi mai aminteşti când ai pus prima dată schiurile în picioare şi ce emoţii te-au încercat?
Andreea Cotfas: De obicei, mă găseşti pe pârtie încă de când se anunţă primul strat de zăpadă, mergând să verific starea pârtiei. Emoţiile există de fiecare dată când pun schiurile în picioare, însă despre emoţiile primei experienţe nu pot să spun prea multe fiind mult prea mică atunci. Tata a ales să mă pună pe schiuri înainte de a împlini trei ani, dar îmi amintesc perfect primele mele schiuri galbene, Rossignol, cu cocoşul în vârf, găsite sub brad. Aaa… şi vorba tatălui meu: „oaia care nu îşi poartă lâna să i-o mănânce lupul”, asta când venea vorba de cărat echipamentul.
Rep.: De câţi ani schiezi şi de unde pasiunea?
A.C.: Făcând un calcul simplu, Crăciunul aceasta am sărbătorit 25 de ani pe schiuri, pasiunea fiind moştenită de la tatăl meu, iar pe această cale vreau să îi mulţumesc pentru toată răbdarea, implicarea şi încrederea acordată de-a lungul anilor.
Rep.: În timpul iernii eşti monitor de schi. Ce te-a determinat să transformi pasiunea într-o meserie?
A.C.: Am început să îmi învăţ prietenii să schieze înainte să devin instructor. Era aşa de mare satisfacţia când îi vedeam că reuşesc, că aveam un nou partener de schi. Colegii mei de acum, prieteni încă de pe atunci au început să îmi dea câte o oră, două, suficiente însă pentru a-mi da seama cât de mult îmi place să îi învăţ pe ceilalţi, câtă energie îmi iau din entuziasmul reuşitelor lor. Încet, încet de la o oră-două pe weekend, am ajuns să am un job full-time, la care merg cu drag zi de zi în cele trei luni de iarnă.
Rep.: Cine sunt, mai exact, învăţăceii pe care îi ai (adulţi, copii – vârste) şi care sunt cele mai mari provocări pe care le întâlneşti?
A.C.: Mare parte din cursanţii mei sunt copii, dar, din când în când, lucrez şi cu adulţi. Deşi informaţia transmisă în mare pare este aceeaşi atât la cei mici cât şi la adulţi, este o provocare să adaptezi lecţiile în funcţie de desenele preferate ale copiilor, să transformi toată experienţa lor pe schiuri într-o poveste, să îi „provoci” să asocieze fiecare mişcare cu ceva ce le este lor familiar. Şi da, îmi plac maxim provocările de genul acesta!
Rep.: Cum arată o zi din viaţa unui monitor de schi pe pârtie?
A.C.: Cum arată o zi din viaţa mea? Ei bine, nu sunt foarte matinală, dar îmi setez alarma în aşa fel încât să am timp de un mic dejun copios, neavând pauză în cele opt ore de muncă. Pârtia unde lucrez eu, Pârtia Topliţa, se deschide la ora 10:00, atunci încep şi eu orele, fiind solicitarea foarte mare în prima parte a zilei. O lecţie durează în funcţie de vârsta şi nivelul de pregătire ale cursantului, minimum o oră, dar majoritatea şedinţelor sunt de două ore. Asta înseamnă că, zilnic, am de la patru cursanţi în sus, ajungând şi la zece poate, ţinând atât ore private, cât şi lecţii de grup. Şi uite aşa numărând schiorii şi virajele, discutând despre ultimele aplicaţii apărute, dezbătând episoade din desene animate, materiile preferate la şcoală, nici nu îmi dau seama când se face ora 18:00 şi se închide pârtia, respectiv îmi termin şi eu activitatea fizică pe pârtie, lucrând opt ore ca la majoritatea job-urilor. Îmi fac singură agenda, aşa că, de cele mai multe ori, după ora 18:00 mai stau în jur de o oră la telefon pentru programări. Închei seara cu o cină copioasă, baie caldă şi în jur de 22:00 sunt în pat pentru a fi fresh în următoarea zi. Aşa arată iarna mea, nu doar o zi anume.
Rep.: De la ce vârstă pot învăţa cei mici să schieze şi de câte ore de practică este nevoie până când ajung să se simtă confortabil pe pârtie?
A.C.: Nu există o vârstă bătută în cuie pentru începerea schiatului. Fizic, cei mici sunt pregătiţi de schi la trei-patru ani când sistemul lor osos este deja suficient de dezvoltat. Fiecare persoană are propriul sistem de învăţare, ritmul fiecăruia dintre noi fiind diferit, aşadar numărul de ore necesare pentru a deveni confortabil pe pârtie diferă de la persoană la persoană, în funcţie de vârstă şi calităţi motrice. Însă, ca să fac o medie generală, am să spun 8 ore/4 şedinţe.
Rep.: În orice sport, echipamentul joacă un rol important. Care este echipamentul minim pe care orice practicant al acestui sport ar trebui să-l aibă?
A.C.: Punând siguranţa pe primul loc, am să încep cu partea echipamentului pe care mulţi o ignoră, şi anume casca. Da, aceasta este obligatorie la copii. Apoi vin cele evidente: schiuri, clăpari, beţe, iar la partea de îmbrăcăminte un costum termic+costum impermeabil.
Rep.: Din experienţa ta, care crezi că este cel mai mare obstacol în calea oamenilor care îşi doresc să înveţe să schieze? Este frica un paralizant atât de puternic încât te face să renunţi dacă nu eşti ghidat de un specialist?
A.C.: Lucrând în mare parte cu copii, frica nu este un impediment în cazul lor, sau şi dacă e la început, dispare rapid fiind înlocuită de entuziasm. Însă întrebând mereu dacă mami şi tati schiază, atunci când răspunsurile sunt negative, primesc cam acelaşi răspuns: „nuuuu, lui/ei îi este frică” sau „deja e prea mare să mai înveţe” şi, culmea, că nu e. Cel mai vârstnic cursant al meu având 66 de ani, acum are în jur de 70 de ani şi îl văd ocazional pe pârtie. Aşadar, nu este niciodată prea târziu, iar dacă cei mici pot, cu siguranţă, pot şi părinţii. De ce să nu avem vacanţe de familie şi iarna? De ce să îngheţi pe margine numărând turele celorlalţi, când poţi să pierzi numărătoarea virajelor tale?
Rep.: Întâlneşti zilnic situaţii noi, dar ai putea să ne spui care a fost cel mai emoţionant şi cel mai greu moment din viaţa de monitor de schi?
A.C.: Momente emoţionante sunt zilnic. Mă emoţionează reuşitele cursanţilor mei, prima „felie de pizza” reuşită, primul viraj singur, prima urcare cu teleski-ul singur, prima tură pe pârtia roşie, prima trântă şi entuziasmul când văd că nu se întâmplă mare lucru când cădem şi că e normal. Chiar distractiv pentru ei, aş spune. Însă, cel mai emoţionant moment a fost acum trei ani, când am primit de la una din fetiţe o diplomă făcută de ea, pentru „cel mai bun instructor de schi”. Aş menţiona şi urcarea pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la Campionatul Naţional al Monitorilor din 2014 şi 2018. Momente grele nu îmi amintesc, mereu sunt umbrite de cele bune, care sunt semnificativ mai multe.
Rep.: De aproape un an de zile suntem în pandemie. Cum te-a afectat pe tine acest lucru în meseria ta? A trebuit să iei măsuri speciale faţă de anii precedenţi?
A.C.: Din fericire, domeniul meu nu a fost afectat de pandemie. Anul acesta, fiind acasă de atâta timp, atât părinţii cât şi cei mici, abia au aşteptat să aibă ocazia să iasă, să socializeze, să facă sport, să intre în contact cu alte persoane. Măsuri speciale în cadrul lecţiilor nu au fost necesare, având în vedere că mereu atât gura, cât şi nasul erau acoperite şi înainte de pandemie.
MĂDĂLINA MICU
