Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Astăzi, datorită nebănuitelor progrese înregistrate de tehnologia informaţiei, putem contempla cu uşurinţă orice lucrare de artă universală, folosind calculatorul personal, chiar şi telefonul mobil. Realizate profesionist cu aparatură performantă, imaginile color oferă oricui numeroase detalii, la care nu au avut acces nici specialiştii din deceniile anterioare.
S-a creat astfel universul virtual al artei plastice, în care contemplaţia conduce involuntar la conexiuni, menite a ne apropia tot mai mult de mesajul originar gândit de artistul creator. Printre primele opere de artă universală, care beneficiază de acest privilegiu, Lupoaica de pe Capitoliu ocupă un loc aparte dată fiind nu doar marea sa vechime, dar şi mulţimea copiilor sale răspândite în toată lumea.
În perioada de început a existenţei sale, încheiată în jurul anului 480 î.Hr., când a fost turnată în bronz, Lupoaica nu era corelată cu legenda gemenilor abandonaţi pe malul Tibrului, de vreme ce păstorul Faustulus, salvatorul lor, va fi inclus în scenă doar pe monede, după alţi 340 de ani.
Lipsa păstorului, dar mai ales ţinuta maiestoasă a Lupei Capitoline, total atipică pentru hrănirea cu lapte a sugarilor, sugerează un anume mesaj simbolic similar cu mesajul imaginii în care marele cuceritor, Tutmes al III-lea (1479-1425), ca fiinţă matură, se hrăneşte cu ştiinţa guvernării la sânul zeiţei Isis, redată sub forma unui arbore sacru.
Chiar dacă pictura a fost realizată în Egiptul Antic, analogia se justifică pe deplin având în vedere că Herodot (484-425) în a doua sa Carte, Euterpe, a pus în evidenţă numeroase asemănări ce existau între zeităţile egiptene şi cele greceşti, iar pentru asemănările ce ar fi existat între zeităţile egiptene şi cele romane, depune mărturie Cicero (106-43), care a pretins că până şi arhaicul zeu latin, Vulcanus, ar fi fost fiul Nilului (Victor Kernbach). Pe de altă parte, Theodor Mommsen a ajuns la concluzia că multele asemănări dintre zeităţile eline şi zeităţile romane se cer a fi puse pe seama unui centru comun de iradiere, de unde modelele de cultură se răspândeau în tot bazinul Mării Mediterane, călătorind cu uşurinţă aşa cum a călătorit şi dardanul, Aeneas, care ajunge din Troia devastată în Laţiu numai după ce petrece un an pe coasta africană a Mării Mediterane găzduit de Dido, regina feniciană a Cartaginei.
În fapt, pentru primul mileniu înainte de Hristos istoria a înregistrat în bazinul mediteranean intense schimburi de valori materiale, dar şi culturale, care au condus la utilizarea în comun a unor metafore plastice, între care şi acest mod de a sugera hrănirea dinaştilor cu înţelepciune divină. Claritatea şi puterea mare de sugestie a acestei metafore plastice, au fost preţuite până târziu, în Evul Mediu, aşa cum arată un tablou în care Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153) aflat în genunchi, primeşte de la Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul în braţe hrana sacră a harului şi a înţelepciunii, dar şi puterea de a ridica din temelii 69 de mânăstiri. Mistica sa a fundamentat gândirea teologică medievală occidentală, iar ca predicator a jucat un rol major în declanşarea celei de-a doua cruciade.
Pentru a reveni la mesajul plastic, pe care îl poartă Lupoaica de pe Capitoliu, mai trebuie precizat că tot în consonanţă cu arta Egiptului antic s-a utilizat şi o a doua metaforă plastică pentru a exprima natura celestă a Lupei. În acest sens este elocventă identitatea dintre tandra arcuire a lui Nut, zeiţa egipteană a cerului şi poziţia pe picioare a Lupei Capitoline, care imaginează astfel cerul gemenilor sacri, născuţi din unirea zeului Marte cu vestala Rea Silvia. Cumulând cele două asemănări: cu zeiţa Isis, precum şi cu zeiţa Nut, Lupa Capitolină întruchipează acea zeitate celestă, care i-a hrănit la sân cu înţelepciune divină pe fondatorii Romei Antice. Deosebit de sugestivă este în acest sens atitudinea lui Romulus şi Remus, care conştienţi de ceea ce aveau de primit, nu ating sânii nici cu gura, nici cu mâinile, ci ridică braţele cu palmele deschise spre cer, aşa cum fac până azi toţi preoţii pentru a solicita pogorârea Harului.
În sfârşit, pentru a recunoaşte zeitatea, de la care au primit înţelepciunea Romulus şi Remus, tehnologiile prezentului ne-au adus în prim plan neglijatele pene de pe gâtul Lupei Capitoline, pene precis individualizate şi pe linia omoplaţilor, urmând apoi pe şira spinării. Prin aceste pene riguros distribuite pe gâtul exagerat de lung, ca şi pe axele corpului său, Lupa Capitolină este ca şi ansamblul cu pene şi cap de lup reprezentând acel simbol străvechi de la Dunărea de Jos, numit ulterior Stindardul Dacic sau Draco, de multe ori Dragon sau Balaur.
Aşadar, pe baza unor analogii de o incontestabilă evidenţă putem afirma, fără ezitare, că Lupa Capitolină a fost turnată în bronz pentru a eterniza omagiul adus Stindardului Dacic de către cetăţenii Romei Antice.
Dezvelită în jurul anului 480 î.Hr., Lupa Capitolină a învederat prin arta monumentală străvechiul temei identitar al demnităţii şi al fermităţii încredinţat de Romulus şi Remus urmaşilor. Mobilizaţi de demnitatea astfel moştenită şi păstrată mai ales prin sărbătorirea anuală a Lupercaliilor, romanii vor regăsi necontenit puterea de a depăşi adversităţile vieţii, aşa cum au depăşit şi abuzurile tiranicului rege, Lucius Tarquinius Superbus (534-509 î.Hr.), pe care l-au alungat cu tron cu tot, spre a întemeia Republica Romană. Cu aceeaşi energie spirituală au traversat apoi perioada de reorganizări (perioada de tranziţie) agravată de neîncetate agresiuni externe, pe care le-au învins cu sabia în mână prin eroismul demnităţii lor naţionale. Victorioşi în primii treizeci de ani ai Republicii, romanii s-au considerat datori să omagieze prin bronzul Lupei Capitoline simbolul tăriei neamului lor. Ca urmare Senatul împreună cu adunarea cetăţenilor, susţinuţi şi de acordul augurilor, care aveau puterea legală de a întrerupe orice activitate ce n-ar fi fost pe placul zeilor, au votat, atât proiectul statuii, cât şi finanţarea pentru realizarea ei. Totul devenise res publica, adică proprietate publică, aşa încât toate aceste demersuri echivalează cu o autentică şi largă ratificare publică a statuii, numită Lupa Capitolină, statuie devenită documentul în bronz, privind obârşia carpato-danubiană a celor care au fondat Roma Antică, dar şi a spiritualităţii ei.
Până la urmă, întreaga spiritualitate europeană se dovedeşte a fi de obârşie carpato-danubiană, întrucât sub auspiciile acestui simbol sacru cu cap de lup s-au făcut mii de ani de istorie, din Persia până în Britania, aşa după cum a arătat cu claritate Centrul American de Vexilologie pentru drapelele lumii încă din anii 1975-1976, când a fost publicat în două ediţii, franceză şi engleză, primul tratat al acestui Centru. Ca urmare, ratificată public de cei ce au trăit atunci şi reconfirmată de studiile actuale, obârşia carpato-danubiană a spiritualităţii europene devine reperul real pentru soluţionarea corectă şi durabilă a suferinţelor europene generate de edificarea unităţii în diversitate.
Ca altă dovadă că Lupa a fost realizată pentru a cinsti divinitatea strămoşilor plecaţi din spaţiul danubiano-pontic, numele lui Romul(us), ca eponim pentru întemeietorii Romei Antice, coincide prin structura de consoane cu cuvântul Rumăr(us), întrucât r şi l sunt interşanjabile. Or, această primă formă rotacizată a etnonimului Român, păstrată în uz până azi de albanezi şi de istroromâni, s-a răspândit cu cel puţin trei milenii în urmă, conform legităţilor lingvistice formulate de Émile Benveniste, care a arătat că alternanţa r/n, reprezintă cea mai veche flexiune în indo-europenistică. Sub aspect etnonimic se mai poate constata fără dificultate că Ramnii ca întemeietori unanim recunoscuţi ai Romei antice reprezintă un alt mod de a scrie cuvântul Românii.
Pentru dăinuirea noastră din preistorie, ca vlahi şi ca români pe aceste pământuri carpato-danubiano-pontice, dovezile sunt însă mult mai multe, dar Lupa Capitolină, în sine, ca mărturie explicită şi directă, asumată ca act public de începătorii Republicii Romane, conferă acestui spaţiu danubiano-pontic statutul de Vatră a Tradiţiei Primordiale, obârşia spiritualităţii europene, leagănul civilizaţiei noastre.
A nu întreţine vie, la nivel european, conştiinţa acestui reper real de comuniune interetnică şi religioasă echivalează cu trenarea la nesfârşit a neîmplinirilor unităţii europene, de unde şi datoria noastră, a tuturor europenilor, de a ne actualiza cu perseverenţă cunoştinţele în acest sens, fiindcă Vatra Tradiţiei Primordiale este un dat de importanţă perpetuă în evoluţia societăţii umane (cf. Jean Tourniac, Melchisedec sau Tradiţia Primordială, Ed. Herald, Bucureşti, 2009, Cap. I).
Cercetător George Liviu TELEOACĂ
NB Numai în limbaj curent se spune Lupoaica de pe Capitoliu sau Lupa Capitolină (Capitoline she-wolf). În mitologie este numită Luperca. Partenerul său este Lupercus, al cărui nume coincide cu numele zeităţii Licurgos, din mitologia greacă şi se aseamănă cu numele Bärsärk din mitologia scandinavă. În următorul articol se va arăta că numele Lup-erc(us), Lic-urg(os) şi Bärs-ärk aparţin familiei de teonime individualizate etnic, provenite de la sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac. Evidentă este asemănarea segmentelor: -erc, -urg, -ärk cu segmentul -ârc din V-ârc-olac, care e doar la un pas de Valac-(Va)lac.
