Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– Alegerile din 1946, aşa falsificate cum au fost, au însemnat o cotitură majoră în plan politic, iar multele organizaţii înfiinţate de comunişti au fost readuse treptat în cadrul PCR. Ce era specific în Transilvania?
– Cum contextul internaţional nu făcea plauzibilă o modificare apropiată a graniţelor României, s-a adoptat tactica obţinerii a cât mai multor avantaje în interiorul acestora. Cu concursul PCR, majoritatea funcţiilor de conducere din regiune au rămas în mâinile maghiarilor şi, paradoxal, a continuat procesul de maghiarizare a românilor în zonele în care erau în minoritate. Şi tot paradoxal, acţiunea revizionistă maghiară continua, deşi cu o intensitate mai mică. În ianuarie 1947 se descoperea o „organizaţie iredentistă-teroristă maghiară” la Câmpulung de Tisa, cu membri înscrişi atât în PCR, cât şi în Uniunea Populară Maghiară (UPM), membri care deţineau arme şi muniţii. În februarie acelaşi an se raporta existenţa pe raza judeţului Cluj a unei intense propagande în favoarea Ungariei Mari, cu afişarea simbolurilor acesteia. O sinteză a Ministerului de Interne enumera organizaţiile maghiare care aveau „o linie şovinistă-iredentistă”: Asociaţia Sfântul Francisc Ungaria Unită, Activ Catolica, Asociaţia Tinerilor Creştini Maghiari, Asociaţia Studenţilor Creştini Unguri, Muzeul Maghiar Ardelean, asociaţiile Kolping – şi foarte multe organizaţii locale în zona secuiască, unde învăţătorii maghiari „se opun cu dârzenie – ajutaţi de către UPM – la înfiinţarea secţiilor româneşti lângă şcolile maghiare”. În judeţul Odorhei singurul partid care deţinea posturi în administraţie era PCR, care numise însă doar comunişti de origine maghiară. În judeţul Ciuc românii erau 25 la sută, dar toţi cei 4 deputaţi care-l reprezentau erau unguri, administraţia judeţeană şi comunală era alcătuită exclusiv din personal maghiar, iar corespondenţa dintre autorităţi se făcea în maghiară, „ca în timpul ocupaţiei”; Gimnaziul „Petru Rareş” a fost obligat să se mute din localul său, poliţiştii erau maghiari şi 60% dintre ei aveau cazier; frecvent, românii erau agresaţi, doi ofiţeri fiind înjunghiaţi în Miercurea Ciuc, autorii unguri strigând: „Nu este nevoie de valahi în judeţul Ciuc!”.
– Treptat, în nord-estul Transilvaniei formaţiunile politice de guvernământ rămân doar PCR şi UPM.
– Uniunea Populară Maghiară s-a arătat pe deplin satisfăcută de rezultatele alegerilor din 1946 şi de felul cum a fost răsplătită de PCR şi va ajunge singurul aliat al comuniştilor în zonă. Profitând de acest statut, UPM va continua să-i protejeze pe criminalii de război maghiari, în multe cazuri reuşind să-i scape şi chiar să-i plaseze în funcţii importante. Preotul Vasile Roman din Mureş îi scria lui Petru Groza că „foarte mulţi unguri şi astăzi sunt brutali, agresivi şi batjocoritori faţă de români” datorită toleranţei excesive; în comuna Porceşti din acelaşi judeţ, UPM impusese ca primar un ungur condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj; preoţilor români din Ibăneşti, Troiţa, Găleşti, alungaţi în 1940 de unguri, nu li se retrocedau pământurile parohiale. Orice condamnare a unui maghiar, chiar dacă era dovedit drept criminal, era considerată de UPM un act nedemocratic. La Preşedinţia Consiliului de Miniştri, UPM făcea intervenţii insistente pentru eliberarea ungurilor din Aita Seacă care îi maltrataseră pe români, participaseră la masacrele din 4 septembrie 1944 şi la arestările abuzive ulterioare pentru că erau „democraţi” (adică membri ai UPM şi unul al PCR). Nevinovăţia lor cică se stabilise într-o adunare publică, prin votul deschis al locuitorilor unguri!
– Cum nimic nu e nou sub soare, parcă tot UPM începuse o amplă acţiune de „revendicare”a ceangăilor.
– În 1946-47 se semnalau în Bacău emisari din Ungaria cu instrucţiuni pentru maghiarizarea acestora. Ştefan Dogaru, un ceangău şcolarizat la Budapesta, crease organizaţii UPM la Faraoani, Luizi-Călugăra, Cleja, Lespezi. Ceangăii refuzând să se declare maghiari, s-a ajuns la violenţe, în comuna Lespezi câţiva propagandişti maghiari au pătruns în biserică şi i-au alungat pe enoriaşi, pentru că se slujea în limba română. Reprezentanţi ai UPM bântuiau zona şi le spuneau în adunări că „patria mamă a ceangăilor este Ungaria, deci toţi trebuie să vă lipiţi de Ungaria, pentru a vi se reda drepturile, întrucât sunteţi persecutaţi de poporul român”. „Cele de mai sus sunt primite cu mare ură din partea majorităţii ceangăilor, care afirmă că nu doresc Partidul Comunist Maghiar şi nici limba maghiară”, scria un raport al jandarmilor. Comuniştii nu s-au lăsat şi la Lespezi a sosit un instructor CC al Partidului Muncitoresc Român, dar a fost bătut de săteni. În aceeaşi zi a urmat represiunea: prefectul de Bacău a adus forţe de securitate, au avut loc lupte cu sătenii, dintre care unul a fost împuşcat mortal şi mai mulţi răniţi. În Faraoani de asemenea populaţia s-a opus şi a fost împuşcat mortal un ţăran şi arestaţi 4 preoţi. Episcopia Catolică Iaşi a consultat populaţia din 14 localităţi: din cei 4.096 capi de familie, 3.731 (91,08%) au votat pentru limba română în biserică, iar pentru maghiară 365 (8,92%).
– Diversiunea etnică din 1995 avea aşadar un precedent…
– Liderii maghiari au încercat mereu să-i înregimenteze pe ceangăi, aşa că prin intermediul UDMR s-a înfiinţat la Cleja „Asociaţia Ceangăilor Maghiari”, aşa intitulată spre a demonstra presupusul caracter maghiar al populaţiei respective. La 29 aprilie era proiectată o întrunire unde urma să se proclame aderarea ceangăilor la UDMR, la care participau Takács Csaba, pe atunci preşedinte executiv al uniunii etnice şi deputatul de Covasna, Márton Árpád. Locuitorii, care se considerau români, au întors maşinile, au ars cărţile de propagandă aduse de unguri şi i-au fugărit pe musafirii nepoftiţi. În Declaraţia dată de Episcopia Romano-Catolică de Iaşi se spune: „Dezaprobăm pe toţi aceia care (…) identifică populaţia catolică din Moldova cu naţiunea maghiară. Catolicii din Moldova nu alcătuiesc o minoritate etnică, ci doar religioasă. Este inadmisibil ca un grup infim, manipulat de forţe politice străine, să-şi impună propriile interese în defavoarea majorităţii”. „Grupul infim” era probabil cei 4.161 de ceangăi care s-au declarat maghiari, din totalul de 123.000 de ceangăi atestaţi la recensământul din 1992.
– A existat în judeţul Treiscaune un moment pe cât de tensionat, pe atât de comic, în care influentul lider comunist Vasile Luca (Luká László) s-a decis să spună adevărul. V-aş ruga să-l redăm în finalul acestui episod.
– În judeţ se făcuseră, până în iunie 1949, doar 3 gospodării colective. Toth Géza, fratele lui Luká László şi o perioadă secretar al Regiunii Stalin, întors de la un schimb de experienţă, sprijinit de activişti PMR, miliţieni şi securişti înarmaţi, a vrut să recupereze rămânerea în urmă şi a înfiinţat 7 gospodării într-o singură zi şi 15 într-o lună, provocând numeroase revolte ale ţăranilor, care i-au sechestrat şi ameninţat cu moartea pe activişti, iar unui localnic, bănuit că susţine colectivizarea, i-au tăiat capul. Gheorghiu Dej, care – spre deosebire de Ceauşescu – nu era adeptul colectivizării forţate, s-a supărat foarte tare, iar într-o şedinţă a Secretariatului CC al PMR Luká László, ajuns deja ministru de Finanţe, îşi apostrofa astfel fratele: „Ai vrut să faci colhoz în Treiscaune cu metode străine cu care n-avem nimic în comun. Aşa ai învăţat la şcoală? Ai citit asta în operele lui Lenin şi Stalin? (…) După război am plecat de câteva ori în Treiscaune, Odorhei, Ciuc şi am văzut cum a jefuit organizaţia de partid populaţia. (…) Toţi ticăloşii, tâlharii, intraseră în partid şi făceau dictatură acolo; hoţi care compromiteau partidul. În Treiscaune în special, care este un judeţ şovinist (…) unul după altul au fost trimişi acolo doi bandiţi de secretari”. Şi urma caracterizarea finală a comuniştilor din Treiscaune: „Bandă de şmecheri!”. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
