La pas printre comorile „Scaunului Rotund” de la Borsec | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 22 septembrie 2020
Home » Timp Liber » La pas printre comorile „Scaunului Rotund” de la Borsec
La pas printre comorile „Scaunului Rotund” de la Borsec

La pas printre comorile „Scaunului Rotund” de la Borsec

Am ajuns la Borsec după un drum de aproape două ore cu maşina şi, cum era prima oară când am poposit aici fără vreun interes de serviciu, m-am bucurat de vremea bună, cu gândul la plimbarea lungă prin generoasa rezervaţie naturală ce avea să urmeze.

Era la o aruncătură de băţ de vila care-mi devenise loc temporar de odihnă şi relaxare, o oază de linişte şi de unică frumuseţe, învecinată cu pădurea.

În câteva minute, mai puţin de 10, am dat de intrarea dinspre Poiana Zânelor, un ansamblu de izvoare minerale amenajate sub formă de mici bazine, ocrotite de foişoare cochete din lemn, de ale căror beneficii am decis să ne bucurăm la finalul traseului.

Drumul seamănă cu aleile îngrijite ale unui imens parc întins pe zeci de hectare, aşezat în mijlocul unei păduri vaste. Unul dintre indicatoarele care bordează arterele din loc în loc ne atenţionează, după vreo 450 de metri, să nu ratăm Mofeta recomandată persoanelor care suferă de boli cardiovasculare. Clădirea care o adăposteşte, aşezată într-o vale puţin adâncă şi accesibilă la capătul unei scări din lemn, în care încap cel mult zece persoane deodată, îşi iţeşte acoperişul dintre copacii. Reconstruită în urmă cu zece ani, cu sprijinul Ministerului Dezvoltării şi Turismului şi al Consiliului Judeţean, se încadrează perfect în peisaj, conferindu-i o notă aparte.

Aleile se bifurcă şi o poţi alege pe oricare dintre ele; în final, te vor conduce către toate obiectivele turistice importante. Noi o alegem pe cea care duce către Peştera de Gheaţă. Drumul se îngustează la o jumătate de metru şi coboară uşor, iar spectacolul oferit de natură îşi taie răsuflarea: în dreapta, câteva bârne te separă de prăpastia ce pare fără de sfârşit, iar un punct de belvedere îţi îngăduie să priveşti în siguranţă pădurile seculare care acoperă versanţii abrupţi ai muntelui; în stânga, un perete de travertin îşi vădeşte textura aparte. Pe drumul care începe să urce la fel de uşor, câteva flori de munte îndulcesc imaginea fragmentelor de rocă prăvălite unele peste altele, care conduc spre intrarea în peşteră. Este din ce în ce mai rece, mai umed şi mai alunecos. Intrarea în grota masivului este îngustă şi impunătoare. E beznă, aprindem lanternele telefoanelor şi bine facem, căci coridorul, care măsura până nu demult 120 de paşi, acum scurtat considerabil după prăvălirea unui perete, este colţuros şi atât de îngust, încât numai cei zvelţi îl pot străbate. Stalactitele de gheaţă nu am apucat să le vedem, se topiseră, dar chiar şi aşa, într-o zi fierbinte temperatura din peşteră nu depăşeşte 3-4 grade Celsius.

Ne întoarcem la răscruce şi pornim către Grota Urşilor. O potecă croită prin iarba înaltă ne abate din drum şi ajungem la cariera de travertin, a cărei exploatare a început în 1819 şi s-a încheiat în 2000, când rezervaţia de tip geologic şi botanic Scaunul Rotund a fost declarată arie protejată de interes naţional, iar situl care cuprinde un depozit masiv de travertin cuaternar, cu grosimea de 100 de metri – cea mai importantă depunere de acest tip din ţară – a devenit protejat prin lege.

Oooo, ce ansamblu fascinant dezvăluie punctul de belvedere… La picioare ni se aşterne, realmente, un amfiteatru antic grecesc!

„Atunci când Dumnezeu i-a pus pe oameni să extragă tufa de calcar (travertinul – n.a.), ştia cum să-i îndemne să lucreze; s-a extras în trepte şi oferă cea mai frumoasă panoramă în faţă, cu munţii din jurul Borsecului în fundal. Piatra, care seamănă foarte mult cu marmura, dar este incomparabil mai ieftină, a fost transportată în toată Europa şi putem să ne mândrim cu câteva clădiri impozante care s-au construit din această piatră extrasă de la Borsec: Casa Presei de la Bucureşti, Parlamentul de la Budapesta, Opera de la Viena, sedii ale consiliilor judeţene şi alte clădiri impozante din ţară. Visul nostru, al câtorva oameni, este ca la un moment dat să putem organiza Teatrul de Vară de la Borsec la Cariera 2 – manifestare la care până în momentul de faţă şi-au anunţat intenţia de participare şase ţări – şi timp de două săptămâni sau o lună, în fiecare seară să ţinem spectacole acolo. Cântăreţii şi trupele de teatru care au venit să vadă scena în aer liber s-au arătat încântaţi să susţină spectacole şi concerte în acest loc aparte. Ne-am împotmolit pentru că aceste cariere sunt proprietate privată, dar în momentul în care vor ajunge din nou în mâna autorităţii locale, vom putea începe demersurile pentru a ne vedea visul împlinit”, ne dezvăluise înainte de plecarea în drumeţie gazda noastră, stârnindu-ne interesul a ceea ce aveam să descoperim.

După minute bune de contemplare, reuşim să ne urnim din loc şi coborâm către Grota Urşilor. Pe măsură ce înaintăm prin pădure, spre partea sudică a depunerii de travertin, peisajul capătă un aspect sălbatic. În dreapta, o stâncă uriaşă, deasupra căreia numai Dumnezeu ştie în ce şi-au înfipt rădăcinile copacii, oferă suport traseului de escaladă pentru temerari. De cealaltă parte, un ansamblu grandios de coridoare înguste şi adânci, asemenea unui defileu, prelungite pe alocuri cu mici caverne, ne poartă către capătul unei peşteri fără tavan: am ajuns la Grota Urşilor. Iar alături de ea, la fel de impunătoare şi rece, domină o altă formaţiune carstică, botezată sugestiv „Cerdacul Iadului”.

Soarele îşi pierde tot mai mult din strălucire, semn că a ostenit şi lasă loc înserării. Şi, cum gazda noastră ne-a avertizat să nu întârziem după crepuscul, evitând, astfel, întâlnirea cu ursul, am decis să lăsăm pe altă dată vizita la Cetatea Bufniţelor aflată pe versantul vestic, la capătul unui traseu de aproximativ două ore şi jumătate, de dificultate medie. Aflăm că este un loc pe cât de straniu, pe atât de seducător şi ne-am promis că nu îl vom rata data viitoare. O alee marcată te conduce pe traseul către „cetatea” amplasată pe vârfurile înalte şi ascuţite ale formaţiunilor de roci, ce străpung nesfârşitul spaţiu cosmic, alături de pereţii abrupţi ai stâncilor. Odată ajuns atât de aproape de nori, încât ai putea să-i pipăi cu vârful degetelor, la o altitudine de 865 de metri ţi se va deschide perspectiva panoramică asupra rezervaţiei naturale şi văii Bistriţei. Nu departe se află un loc de poveste cu o încărcătură istorică ce îndeamnă la neuitare: ruinele fortificaţiei construită în cel de-al Doilea Război Mondial, acolo „unde se avântă vulturii” şi unde se pot vedea şi astăzi cuiburile mitralierelor şi cazematele ciuruite de gloanţe.

Ne întoarcem pe un alt traseu, către punctul de pornire, la frumoasa Vale a Zânelor, unde ionii negativi „lucrează” la starea de bine. În urcare de această dată, ajungem la izvoarele minerale care alimentează bazinele cu apă rece, folosite în principal pentru curele externe. Fac minuni pentru picioarele obosite şi pentru circulaţia periferică. După 10 minute de „tratament”, suntem gata să o luăm la pas din nou. De această dată către casă, mânaţi de la spate de sfârşitul zilei, petrecută într-un loc mirific, balsam pentru trup şi suflet. Merită!

M. DANIELA

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.