Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
- Interviu cu prof. univ. dr. Petre Ţurlea, istoric
– În 1919, funcţionarii judiciari din Transilvania refuzau să depună jurământul faţă de statul român; în 1945, populaţia hungarofonă nu accepta înlocuirea funcţionarilor numiţi de Horthy…
– Foarte mari greutăţi au fost întâmpinate la restabilirea sistemului instituţiilor judecătoreşti: ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a reînfiinţat instanţele aşa cum fuseseră în 1940, purtându-se extrem de politicos cu judecătorii horthyşti, transmiţând „mulţumiri funcţionarilor care au lucrat până în prezent şi care, spre regretul nostru, nu au putut fi încadraţi”. I s-a răspuns, însă, cu brutalitate, Comitetul Regional PCR Cluj l-a reclamat la conducerea partidului, iar judecătorii nou numiţi deveneau la rându-le ţinta a numeroase plângeri şi li se organizau manifestări ostile în presă sau chiar în sala de judecată. Aşa proceda de exemplu ziarul „Szabad Szó” din Târgu Mureş împotriva judecătorului român din Odorhei, campanie căreia i s-a aliat şi primarul Dobos Francisc, căruia, pentru că a împiedicat activitatea instituţiei judecătoreşti, i s-a intentat un proces. La prima înfăţişare, clădirea Tribunalului odorheian a fost luată cu asalt de circa 300 de unguri, înarmaţi cu pistoale şi grenade, care au cerut „să plece judecătorii români, altfel îi aruncăm pe fereastră”. S-a dat un ultimatum: până la ora 12:00 primarul să fie achitat, apoi s-au retras din sală, încuind uşa Tribunalului, iar la ora 12:00, pentru a mări presiunea, au adus acolo şi un mare număr de elevi. Normal că, în atare condiţii, primarul a fost achitat. Aşa se făcea justiţie în Ardealul anului 1945! Era ca atare un fapt normal ca judecătorii maghiari să dea doar sentinţe favorabile ungurilor, chiar atunci când încălcau în mod evident legile. De aceea judecătorii maghiari erau agreaţi şi judecătorii români trebuiau să plece.
– Dacă judecătorii lucrau sub asemenea presiune şi sentinţa era practic ştiută, avocaţii ce mai făceau?
– Avocaţii maghiari contestau frecvent legile româneşti, chiar şi pe acelea adoptate în conformitate cu cererile Uniunii Populare Maghiare (UPM). Odată acceptată o revendicare şi transpusă într-o lege, se inventa alta, lista cererilor fiind permanent înnoită. Toţi avocaţii din baroul Trei Scaune vor semna, la 17 august 1945, un Memoriu împotriva aplicării Legii Minorităţilor, avocaţii maghiari ridicându-se împotriva prevederii conform căreia trebuiau să întocmească actele în limba statului. Adevărate lupte se dădeau şi în jurul simbolurilor juridic-statale: la Judecătoria din Sânmartin, judeţul Ciuc, ştampila românească a fost sfărâmată iar pe clădirea primăriei a fost instalată inscripţia „Primăria Sânmartin, Statul maghiar”. De altfel, în toate primăriile din judeţul Trei Scaune ştampilele aplicate pe documente erau tot cele din timpul ocupaţiei horthyste, majoritatea firmelor având simboluri din perioada 1940-1944; până şi pe sticlele de apă minerală Bodoc scria „Ungaria”.
– Şi jandarmii ce făceau în atare condiţii?
– În primul rând, efectivele erau foarte mici. Iată: Trei Scaune – 109 oameni, Odorhei – 95, Ciuc – 89, Mureş – 151, Cluj – 158 etc. În al doilea, indicaţiile „de sus”, ca de pildă „nu vor mai constitui probleme de siguranţă şi, ca atare, nu vor mai fi urmărite socialismul, comunismul şi iridenta ucrainiană” şi dorinţa de a nu amplifica ostilitatea populaţiei maghiare duceau la lipsa de acţiune. Apoi, în unele oraşe se formaseră „miliţii muncitoreşti” înarmate, precum cea de la Dermata şi turnătoriile Iris Cluj, miliţii încadrate cu foşti ofiţeri şi subofiţeri din armata maghiară şi care cuprindeau, în vara lui ’45, peste 8.000 de membri. Aceste miliţii şi-au permis să controleze jandarmii şi soldaţii români veniţi în judeţele Someş şi Cluj şi chiar i-au arestat pe unii. În Odorhei, la sosirea Cercului Teritorial Militar au fost organizate manifestaţii ostile de stradă, iar în judeţul Ciuc formaţiunile paramilitare efectuaseră trageri de instrucţie cu armamentul individual şi chiar armamentul greu, iar la sosirea organelor jandarmereşti au dat naştere la incidente sângeroase.
– Practic, teritoriul trebuia recucerit încă o dată…
– S-au înregistrat acţiuni de opoziţie la sosirea jandarmilor în marea majoritate a localităţilor unde trăiau maghiari, inclusiv acolo unde aceştia erau în minoritate. În Trei Scaune se cerea oficial ca „Jandarmeria de Stat să nu fie primită în judeţ”; notarul din Aita Mare, Péterfi, împreună cu doctorul Szász „prin bătaie de tobe au adunat populaţia maghiară din localitate şi au îndemnat-o să-i omoare pe jandarmii români”; în comuna Araci chemaseră gărzile maghiare pentru a-i aresta pe jandarmii sosiţi; la Târgu Secuiesc şi Cernatu de Jos s-a întrunit adunări populare convocate de comuniştii maghiari, la care s-a scandat „Jos Jandarmeria”, „Jos Armata Română”, „Trăiască Ungaria!”; În Lunca de Jos, judeţul Ciuc, ungurii localnici au luat cu asalt postul, l-au devastat, au luat armele şi banii jandarmilor; la Sânmartin, UPM a convocat o adunare populară în care s-a cerut ca jandarmii să fie recrutaţi numai dintre maghiari; în comunele Zetea şi Vârghiş „jandarmii au fost primiţi cu ură”; clădirea postului din Praid a fost bombardată cu pietre iar primarul, Kálman Adalbert, a refuzat să participe la prinderea făptaşilor, declarând că nu înţelege legile pentru că sunt scrise în limba română. În tot judeţul Ciuc se crease o atmosferă atât de ostilă jandarmilor încât a ajuns să fie criticată chiar de preşedintele Frontului Naţional Democrat, Kovács Francisc, care-i acuza pe maghiari de şovinism. În tot judeţul, la toate ocaziile, în toate sălile unde se petrecea vreun eveniment, era arborat steagul Ungariei, iar la întrebarea jandarmilor dacă „evacuăm sala” răspunsul de sus era: „Nu. Legiunea va proceda cu tact…”
– Ca şi astăzi: pe de o parte superiorii îţi cer să aplici legea, pe de alta să procedezi cu tact, adică s-o laşi baltă…
– Răspund cu un citat dintr-un document al Jandarmeriei: „…Populaţia maghiară continuă să provoace autorităţile româneşti şi în special jandarmii, în scopul vădit de a-i determina să treacă la măsuri represive, pentru a avea apoi ocazia să se manifeste ostil şi să facă reclamaţii neîntemeiate şi exagerate”. În comuna Ozun, acelaşi judeţ Trei Scaune, jandarmii „au îndrăznit” să coboare steagul Ungariei de pe clădirea Poştei. Ca urmare, la îndemnul lui Nagy Ferencz, membru al Partidului Comunist Român, o mulţime de 200 de unguri au asediat postul de jandarmi, iar liderul local al Uniunii Populare Maghiare, Vancea Iosif, îi îndemna: „Săriţi pe ei! Că n-au ce căuta aici. Că ne-au spurcat pământul; până mâine dimineaţă să-i scoatem din sat!”. Sergentul major Ioan Munteanu, de la Postul Sânzieni, exasperat de ceea ce se întâmpla, îi scrie ministrului de Interne: „Nu le poţi zice nimic, că dacă le zici ceva, noaptea ne distrug cu grenade şi numaidecât ne reclamă la Comandamentul sovietic ca reacţionari”. În judeţul Odorhei fiinţau pe faţă vechile formaţiuni „Rongyos Garda”, iar în comuna Zetea acestea blocau toate acţiunile jandarmilor; formaţiunea era condusă de preotul Szebestyen István, care-i îndemna „creştineşte” pe localnici „să fie scoşi jandarmii valahi din comună”. Tot aici, subprimarul Iacob Árpád, în fruntea a 400 de maghiari înarmaţi, a spart arestul Postului de jandarmi pentru a-l elibera pe infractorul Szabór János.
Ca un corolar, Serviciul Centralizării Informaţiilor de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri constata, în mai 1945, că în Ardealul de Nord autorităţile româneşti sunt jignite şi sfidate, iar un Buletin informativ din septembrie acelaşi an concluziona: „Terorismul maghiar a trecut la acţiune, întrebuinţând toate mijloacele de a putea înlocui autorităţile româneşti – şi mai ales jandarmii, cu elemente pur maghiare care să le dea tot concursul în executarea misiunii iredentiste”. (Va urma)
Interviu de Mihail GROZA
