Iubirea este porunca Domnului, sâmburele moralităţii creştine

iulie 4, 2014 in Sănătatea

Cuvânt la Duminica a IV-a după Rusalii

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, spre sfârşitul vieţii sale, a fost episcopul Bisericii din Efes. La adânci bătrâneţi, în jurul vârstei de 100 de ani, nu putea merge singur la biserică din cauza bătrâneţilor trupeşti. Totuşi, se ruga să fie dus pe braţe la locul de închinare de către ucenicii săi, iar la sfârşitul slujbei, după ce se împărtăşea, învăţătorul pe care îl iubise Iisus se ridica în mijlocul adunării sfinţilor şi grăia. Nu putea ţine cuvântări lungi, ci de fiecare dată şoptea cu glas abia auzit: „copilaşilor, să vă iubiţi unii pe alţii!”. Fii duhovniceşti îl întrebau pe venerabilul Apostol de ce repetă în fiecare duminică aceeaşi scurtă predică, iar el răspundea: „fiindcă iubirea este porunca Domnului şi dacă cineva o împlineşte, este desăvârşit înaintea lui Dumnezeu!”.

N-am greşi deloc dacă l-am imita pe Sfântul Ioan. Ba chiar este necesar să vorbim mereu despre iubire. Să-i îndemnăm pe creştini „cu timp şi fără timp”, să se iubească, să se ajute, să aibă milă unul faţă de altul. Fiindcă iubirea este datoria cea mai mare a vieţii noastre, regula de aur a religiei noastre, iubire care trebuie să îşi găsească loc şi în lumea de azi, căci vedeţi iubiţilor, noi am progresat foarte mult în vremea din urmă, dar cu toate acestea nu suntem fericiţi. Ce ne lipseşte oare? Avem şcoli, avem biblioteci, mărim producţia de bunuri materiale, ne lăudăm cu ştiinţa, cu tehnica… ce ne lipseşte? De ce nu vine fericirea odată cu progresul? Vă voi spune de ce: fiindcă între oamenii de azi s-a răcit dragostea, fiindcă odată cu luminarea minţii şi întărirea braţelor nu s-a făcut şi înnobilarea inimilor.

Iisus Mântuitorul ne-a adus din cer leacul tămăduitor al relelor de care suferim. Iar acest leac este iubirea omului faţă de semenul său.

„Iubeşte pe aproapele tău ca însuţi pe tine”.

Fraţi creştini, în Evanghelia Fiului lui Dumnezeu, dragostea faţă de aproapele este o poruncă săpată cu litere în veci nepieritoare. După datoria iubirii lui Dumnezeu, dragostea faţă de aproapele este a doua datorie: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Această poruncă este sâmburele moralităţii creştine, ea nu priveşte numai pe câţiva aleşi ai Bisericii, ci obligă pe toţi creştinii. Ea nu opreşte numai săvârşirea răului, ci ne prescrie pe a iubi pe semenii noştri cum ne iubim fiinţa proprie, a le dori binele, a le face ceea ce este plăcut lor. Porunca iubirii aproapelui rămâne obligatorie cât va dura lumea. Ba ea va fi valabilă şi în împărăţia de dincolo de veac, căci, în vreme ce credinţa se va sfârşi, iar nădejdea va face loc vederii lucrurilor nădăjduite, dragostea va rămâne: „dragostea nu va pieri niciodată” (1 Cor. 13-8).

Cine ar putea spune câte a făcut Iisus pentru a sădi în inimile oamenilor iubirea? Toate cuvintele Domnului, toate faptele Sale minunate, au drept scop să trezească în noi şi să pună în lucrare sentimentul iubirii. De a vorbit mulţimilor sau persoanelor aparte, de a propovăduit pe ţărmul mării sau pe munte, în pieţele publice sau în templul din Ierusalim, în plină activitate sau pe marginea mormântului, un cuvânt, un îndemn, rămâne mereu pe buzele Mântuitorului: iubirea.

Mai mult decât atât: Iisus a făcut din porunca iubirii testamentul Său. Căci în ceasul când în noapte se pregătea prinderea Sa şi osândirea la moarte, când pentru ultima oară cina cu ucenicii Săi, Iisus a vorbit cu buze arzătoare şi a zis: „încă puţini mai sunt cu voi… vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit şi Eu… prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii!” (Ioan 13.33-35).

Iar mai apoi: „aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15.22).

Apostolii au înţeles cuvintele dumnezeiescului învăţător şi importanţa lor şi au făcut din iubire cea mai înfocată predică în mijlocul comunităţilor creştine.

Sfântul Ioan, despre care v-am vorbit la început, poate fi numit apostolul iubirii. Ascultaţi ce cuvinte admirabile are el în epistolele sale: „prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut în Dumnezeu” (1 Ioan 4-7). Aceasta este porunca pe care o avem de la Domnul: „cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” (Ioan 4,20-21).

Cine poate fi atât de nesimţitor să nu ajute pe Dumnezeu? Dacă aproapele tău este într-o supărare, într-o nenorocire, iubeşte-l şi-l ajută indiferent dacă merită sau nu. El este chipul lui Dumnezeu, este fratele lui Hristos, Dumnezeu Însuşi ţi-l trimite ca să-l ajuţi. Ce temelie de granit!… Ce cuprins nemărginit are iubirea care-L are ca motiv pe Dumnezeu, care porneşte din sentimentul de recunoştinţă care-l avem noi faţă de Hristos.

Am un vecin rău, pornit spre răpire, iubitor de ceartă. Vecinul îmi face nedreptate, m-a dat în judecăţi, m-a pârât autorităţilor şi am avut atâta de suferit din cauza lui. Dacă sunt păgân în sufletul meu, pe un astfel de om îl urăsc, îl dispreţuiesc, căci o merită pe deplin. Dar dacă sunt al lui Hristos, eu îl iert pe vecinul meu pentru Dumnezeu, îmi biruiesc mânia, îmi potolesc răzbunarea, ba chiar îi fac bine pentru meritele lui Hristos, Care a murit pentru păcatele mele.

Da, sângele lui Iisus mă îndeamnă, mă roagă şi-mi strigă să-l iubesc pe aproapele. Acest adevăr este arătat în epistola Sfântului Ioan, când zice: „Dumnezeu ne-a iubit întâi şi a trimis pe Fiul Său, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Deci dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu, trebuie să ne iubim şi noi, unii pe alţii!” (1 Ioan 4,10-11).

Preot Paul Dumitru,

Parohia Gheorgheni II