Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (3) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Cultură » Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (3)
Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (3)

Ioan Lăcătuşu în dialog cu Vasile Lechinţan (3)

Ioan Lăcătuşu: Mi-ai înşirat aici o lume într-adevăr de aur, din capitala Transilvaniei. O lume serioasă şi demnă, pe care ţara se poate bizui. Cine a zis că trăim o epocă în care nu mai avem personalităţi? Rezumă, te rog, pe scurt, principalele colaborări.

Vasile Lechinţan: Colaborări care rămân importante sunt cu dl acad. Ştefan Pascu, despre care am amintit, pentru publicarea primelor mele articole în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj. Apoi cu doamna Irina Petraş la volumul dedicat Clujului şi Centenarului Marii Uniri şi la altele despre Cluj, apoi colaborarea cu dl Iustinian Petrescu la revista „Vatra Românească” şi la volumul Ţara Silvaniei, îmi propusese să scriu ceva despre Sălajul natal, am realizat o antologie cu cele mai frumoase texte despre această zonă a României. Am colaborat bine cu dl prof. Mircea Popa la editarea „Astrei Clujene”, cu dl arhitect Ionel Vitoc la revista „Oraşul”, dl arhitect publicându-mi câte două pagini de Album Clujul interbelic şi câte două de Enciclopedia Clujului, de fiecare număr al „Oraşului”. Am colaborat foarte bine cu primarul Ioan Roman din Viişoara, de lângă Cluj, pentru apariţia unor cărţi, inclusiv superbul album de Port popular istoric românesc, apărut de Centenarul Marii Uniri. Tot foarte bine am colaborat şi cu dl acad. Ioan-Aurel Pop în documentarea exactă şi ştiinţifică a unor probleme dificile şi presante pentru societate, dar şi cu alţi academicieni, precum regretaţii Camil Mureşan şi Nicolae Edroiu: problema retrocedării Arhivelor confesionale, cazul Nyírő József, cunoscutul scriitor maghiar originar din secuime care şi-a pus serviciile în slujba guvernului fascist al lui Szálasi, problema plăcuţei lui Iorga pe statuia lui Matei Corvin şi altele. Să nu uit faptul că dl acad. Camil Mureşan a venit la mine în birou la Arhive să-mi semneze Memoriul contra destrămării Arhivelor. Am colaborat foarte bine cu directorul Bibliotecii Centrale Universitare, Valentin Orga, pentru scanarea imaginilor superbe găsite la această instituţie pentru Albumul amintit Port popular istoric românesc. Colaborări foarte bune am avut cu regretaţii istorici Gelu Neamţu şi Alexandru Matei, cărora le citeam adeseori vreun articol de-al meu înainte de a-l duce la ziar. Din greşeli am învăţat foarte mult. Foarte bune colaborări am avut cu dl Aurel Răduţiu, care lucra la redacţia Anuarului Institutului de Istorie, şi cu regretatul arheolog şi istoric Gheorghe Gudea, de la Acta Mvsei Porolissensis. O colaborare „militărească” am avut-o cu dl colonel dr. Vasile Tutula, care m-a încurajat să-mi definitivez doctoratul, ţinându-se de mine să nu o iau „pe arătură” să mă ocup mereu de altceva şi să las doctoratul amânat sine die. S-a ocupat şi de strângerea unor mici fonduri pentru un protocol de după susţinerea tezei. Depărtata în timp colaborare cu medicul şi poetul Octavian G. Zegreanu, cu care am cercetat presa şi am publicat câteva articole în Angvstia împreună pe tema Corespondenţei de la românii din Secuime în „Gazeta Transilvaniei” este parcă legendară. Apoi am colaborat foarte bine la Societatea „Avram Iancu”, alături de inimosul preşedinte al Societăţii, prof. Victor Bercea, înainte cu prof. Emil Luca, scoţând numere frumoase din revista „Iancule Mare”. Cu prof. Emil Luca am colaborat foarte bine la editarea revistei „Viaţa Transilvaniei”.

Prietene Vasile, ai fost la toate ediţiile simpozionului Românii din Covasna şi Harghita. Ce părere ţi-ai făcut, după atâţia ani de participare la aceste manifestări despre ele, ca rost şi importanţă?

– Sunt un adevărat fenomen, unic în România postdecembristă, de solidaritate între români, datorită împrejurărilor cunoscute, de continuă respingere din partea maghiară a elementului românesc în zonă cu scop politic clar precizat, fără înconjur, de creare a unei autonomii pe criteriul pur etnic în zonă. Aşa s-au solidarizat cu românii din Covasna şi Harghita numeroase spirite patriotice de anvergură, cu o formaţie ştiinţifică veritabilă. Şi totul se datorează unui nucleu de aici, pot zice unei inimi de Om cinstit, echilibrat, patriot adevărat din spiţa celor pe care ţara noastră s-a bazat întotdeauna, Ioan Lăcătuşu.

Te rog să-ţi aduci aminte de câteva momente din îndelungata şi rodnica noastră colaborare.

– Desigur, cea mai mare victorie a colaborării noastre de-a lungul timpului este cea din perioada 1997-2002, când am lucrat la redactarea volumului „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”. Era deci la cumpăna mileniilor. A aşteptat lucrarea noastră cu mare interes IPS Ioan Selejan, ceea ce ne-a încurajat foarte mult. A zis să punem în carte toate urmele convieţuirii româneşti cu secuii în această zonă, să nu lăsăm nimic la o parte ca neimportant sau dificil, să primeze adevărul. Cum aveam eu în vedere o astfel de lucrare, de dimensiuni mai mici, bineînţeles, am venit la Sfântu Gheorghe cu geamantanul meu de fişe pentru fiecare localitate în parte şi le-am cuplat cu foarte preţioasele voastre fişe, ale tale şi ale colegei Violeta Pătrunjel şi ne-am pus pe muncă, ocrotiţi cu marea-i generozitate de doamna Felicia Lăcătuşu, cu bunătăţi culinare, cu dulciuri, fructe şi vorbă bună. Am fost găzduit astfel la familia ta minunată vreo două săptămâni în faza de încheiere a lucrării. Eram de invidiat ce condiţii minunate de viaţă şi de lucru am avut. Au răspuns cu informaţii şi completări la lucrare, cu un cuvânt de binecuvântare: IPS Ioan Selejan, acad. Nicolae Edroiu, arheologul Gheorghe Lazarovici şi alţii. Cartea a apărut la Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, la Miercurea Ciuc, în 2003, şi a ajuns la 750 de pagini, majoritatea color. Jertfa românilor din istorie, care şi-au apărat aici limba şi neamul, merită acest efort al nostru.

Îţi mai aminteşti de interviul pe care l-am dat, la Radio Cluj, regretatului publicist Constantin Mustaţă, când am fost împreună toată ziua în oraş, fără să-mi spui că vei intra în direct, în timpul transmisiei?

– Regretatul prieten al nostru Constantin Mustaţă era un veritabil om de Radio. Câte asemenea discuţii în direct nu le făcea de ziua cuiva, fără să ştie interlocutorul de surpriza ce i se pregătea. Aşa am conspirat şi noi „împotriva ta”, la Radio, în direct. Era o lume frumoasă încă, o viaţă socială şi culturală de nivel înalt, dl Mustaţă, originar de dincolo de munţi, a adus la Cluj spiritul colocvial de pe acolo, al românilor care le place să glumească, să vorbească, să comunice.

Ce ne poţi spune despre perioada studiilor doctorale?

– A fost o muncă îndârjită de cercetare a numeroase documente din fondurile bine păstrate de atunci Comitatul Turda şi Scaunul Arieş. Mai puţine s-au păstrat, din păcate, din fondul Prefectura judeţului Cluj. Un gând pios de recunoştinţă trebuie să o aduc aici atunci pensionarei colege Livia Someşfălean, care m-a ajutat la unele traduceri dificile, mai ales din presa maghiară din 1848-1849. Am colaborat foarte bine cu dl Gelu Neamţu, care mi-a fost îndrumător. La presusţinere mi-a făcut o figură de dascăl adevărat: scrisesem într-un loc că, din păcate, românii au fost mai puţin înarmaţi, la Bărăi, când au fost prinşi prefectul Alexandru Bătrâneanu şi tribunul Vasile Simonis, iar dl Gelu Neamţu mi-a zis că un istoric imparţial nu zice „din păcate” pentru cineva, că pentru partea adversă era „din fericire”. Ai fost la susţinere cu o echipă dragă din Sfântu Gheorghe şi cred ca a ieşit bine.

Să presupunem că eu nu ştiu nimic despre ceea ce ai scris cu referire la zona noastră, vorba aceea „Eu îs mic/Nu ştiu nimic…” Cu ce te lauzi că ai adus nou şi valabil cercetărilor şi istoriografiei trecutului românesc din zona Covasna – Harghita?

– În primul rând cu publicarea listelor cu românii din scaunele secuieşti din conscripţia de la 1614. A fost o mare bucurie a mea să pot publica şi comenta această listă, fiind citat de unele surse maghiare, ceea ce e mare lucru. Sigur, citat în sens de procentaj mic al românilor în zonă la vremea acelei conscripţii. Principalul este că lucrarea mea a fost acceptată şi nu boicotată sau contestată de istorici maghiari, deoarece este onestă şi corectă. Eu pot doar să le reproşez că nu mi-au citat observaţia mea, foarte pertinentă, că pe lângă românii atestaţi în mod sigur de mine din documentul respectiv, mai pot fi şi alţii cu nume şi prenume complet maghiar, cum era acel Cséplő János, despre care nu ştiam că este român dacă nu se preciza în mod expres că este olah fi, adică valah, român. Admitem, desigur, că nu era un procentaj mare de români în zonă, dar nu era nici un exclusivism etnic maghiar în scaunele secuieşti, o puritate etnică maghiară/secuiască, aşa cum retroactiv îşi plasează unii dorinţele să o (re)considere, desigur, în scopuri politice şi deloc oneste. Am adus apoi conscripţii inedite şi nominale ale românilor din unele localităţi din scaunul Odorhei din secolul următor, cel al XVIII-lea, când erau în Porumbenii Mari şi Bodogaia, de exemplu, câte două biserici româneşti, una ortodoxă şi una greco-catolică. Am fost din nou fericit, mai ales că mă raportam la savantul I.I. Russu, care a cules nume de români de pe cruci, din cimitire din secuime, şi, iată, eu am norocul să „culeg” nume din documente originale de epocă, incontestabile. O altă contribuţie şi fericire a mea a fost dicţionarul de cuvinte româneşti împrumutate de secui de-a lungul secolelor, de la români până la 1918, pe care l-am completat şi din surse inedite de arhivă. Fiecare cuvânt găsit era o fericire, pentru că se vedea amploarea fenomenului la secui, care trăiau într-o mare de români, şi pentru că fiecare cuvânt românesc împrumutat nu este altceva decât o punte de legătură româno-maghiară şi implicit ne gândim cu multă simpatie la secuiul care a pronunţat aceste cuvinte însuşite în vocabularul său cotidian, neobligat de nimeni. Nu folosesc nici o ordine, decât cea sufletească, pentru a spune că am adus apoi nou şi mulţimea de nume de secui, de ordinul miilor, care au solicitat paşapoarte în 1857 pentru a pleca în Ţara Românească şi Moldova, în scopul obţinerii unui venit necesar traiului. A fost, apoi, o colaborare frumoasă a mea cu regretatul medic şi pasionat de trecut, patriot luminat, Octavian Gr. Zegreanu, cu care am contribuit la aducerea în prim plan a corespondenţei românilor din secuime cu prestigioasa revistă „Gazeta Transilvaniei”. A fost o fericire şi pentru faptul că aceste documente nu mai erau seci, ele aveau şi un farmec literar, dezvăluiau şi viaţă românească din zonă. M-am bucurat apoi să găsesc şi oficiali de stat români în secuime până la 1918, inclusiv comiţi ai secuilor români în Evul Mediu, fenomen neabordat de nimeni până acum. Am lămurit apoi o parte a problemei incitării secuilor prin presa maghiară de la Cluj şi Debreţin la 1848-1849, problemă asupra căreia voi reveni cu noi cercetări. Am scos apoi la iveală un căpitan român al lui Mihai Viteazul peste cetatea Odorhei, pe Ştefan Luţul, şi faptul că Mihai Viteazul a ridicat o biserică ortodoxă în Odorheiu Secuiesc. Am adus apoi la lumină ceea ce a publicat ziarul „Székely Nemzet” despre români în perioada 1886-1887, în perioada când statul ungar îşi făcea un titlu de glorie să-i opreseze pe români. Şi acest studiu vreau să-l continui. Mai am proiecte, altele, dar ai spus să mă rezum la ceea ce am realizat deja. Cu acestea mă laud, mai importante, de aceste realizări mă bucur, pentru că astfel am adus o susţinere istorică reală, bazată pe documente beton, vieţii româneşti în această parte de ţară.

Care este cea mai mare satisfacţie a ta, acum, la împlinirea vârstei de 70 de ani?

– Cea mai mare satisfacţie a mea este, curios lucru, timpul uriaş calendaristic, dar scurt pentru sufletul meu, de cercetare în arhive şi biblioteci şi încântarea descoperirilor mele neaşteptate. Trebuia să ţin un jurnal al acestor fericiri luminoase.

În calitate de istoric patriot, dar şi de analist avizat al evoluţiilor, sau mai bine zis involuţiilor din societatea românească actuală, cum vezi mersul României şi al românilor în viitorii ani?

– Brucan ne-a dat 20 de ani ca să ne revenim. A fost foarte generos, deşi noi „turbam” de furie pentru că ne-a azvârlit peste atâta timp cu speranţa în normalitate. Privesc înapoi cu furie la cum ne-au condus unii de la conducerea ţării. Sunt furios şi pe universităţi că nu au dat oameni profesionişti politici, cum a dat Oxfordul, zeci şi zeci de prim miniştri şi oameni de stat. De aici trebuie să ne vină oameni, de la Şcoala românească.

Dar evoluţia relaţiilor interetnice româno-maghiare, în general, şi a celor din sud-estul Transilvaniei, în special?

– Aici statul român dacă se lasă desfiinţat, este de datoria societăţii civile să suplinească, prin mijloace democratice acest rol. Trebuie să se implementeze cele mai bune practici europene în gestionarea relaţiilor interetnice în zonă, să se elimine tentativele părţii maghiare de creare a unei societăţi imposibile pentru românii minoritari.

(Fragment din volumul Profesioniştii noştri. Vasile Lechinţan – istoric, scriitor, om al cetăţii, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020, volum care în scurt timp va putea fi lecturat pe site-ul bibliotecii digitale Eurocarpatica – www.eurocarpatica.ro)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.