Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Instituţii identitare româneşti şi virulenţe deconstructive din spaţiul virtual şi cel real (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Politic » Instituţii identitare româneşti şi virulenţe deconstructive din spaţiul virtual şi cel real (II)
Instituţii identitare româneşti şi virulenţe deconstructive din spaţiul virtual şi cel real (II)

Instituţii identitare româneşti şi virulenţe deconstructive din spaţiul virtual şi cel real (II)

Ultimul pilon al rezistenţei identitare, Biserica Ortodoxă Română, este supusă şi ea acestei campanii virulente de denigrare, prin manipulări şi instigări, prin jumătăţi de adevăr învelite în formule plauzibile, ceea ce nu este, cum s-ar părea, un fenomen spontan, ci mai degrabă unul bine ţintit, bine coordonat, având în vedere că Biserica Ortodoxă reprezintă instituţia fundamentală pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, pentru unitatea neamului, un adevărat „bastion al românismului”. „Calea istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Academia Română (AR)”, afirma acelaşi acad. Sorin Alexandrescu. Ortodoxia românească, intrinsecă fiinţei poporului român ca şi limba română, reprezintă fundamentul identităţii naţionale, cum istoria semnifică memoria naţiunii. De aceea, orice atentat asupra acestora este în fapt un atac direct asupra fiinţei naţionale a poporului român. Se urmăreşte a se uita că Biserica Ortodoxă strămoşească este model de tezaurizare şi punere în valoare a patrimoniului spiritual românesc, de implicare în viaţa socială (spitale pentru categoriile defavorizate, cămine pentru bătrâni şi copii ai străzii), de grija pentru dimensiunea spirituală (are cei mai mulţi pustnici care se roagă pentru binele acestei ţări atacate din interior de trădători şi din exterior), de promovare a valorilor care umanizează, de creare de cultură, aşa cum Limba este „liantul identităţii noastre”.

Opus acestor autointitulaţi demistificatori ai istoriei şi bisericii neamului, părintele Dumitru Stăniloae aminteşte de trecutul glorios al românilor, de care orice altă naţiune ar fi mândră şi nu şi-ar permite fapta gravă de a-l călca în picioare; subliniază ideea că „românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi prin Evanghelie”, evidenţiind şirul lung al personalităţilor străromâne şi române ale acestui popor creştinat printre primele popoare, ce a înscris o istorie de două milenii de credinţă strămoşească, s-a format şi trăieşte de veacuri pe acest teritoriu râvnit şi azi de duşmanii cărora trădătorii din interior le ridică mingea la plasă. Campania mediatică fixată numai asupra Bisericii Ortodoxe Române (şi nu şi asupra celorlalte biserici şi puzderii de secte existente pe teritoriul naţional) urmăreşte, prin distrugerea credibilităţii ei, îngenuncherea poporului român pentru care reprezintă reperul între atâtea instituţii cu imaginea erodată. Dialogul cu aceşti contestatari, reci la stimulii naţionali, e sortit eşecului. „Sfârşitul neamului românesc va fi atunci când nu va mai fi cruce pe turla bisericii strămoşeşti” – avertizează ÎPS Ioan Selejan.

Din păcate, scriitori de primă mărime, idolatrizaţi de o parte din tinerii ţării, scriitori talentaţi precum Mircea Cărtărescu, au aderat la curentul acesta demolator, susţinând, spre exemplu, videoclipul trupei Taxi (retras de pe piaţă în urma reacţiei publice), care, într-o manieră lipsită de responsabilitate şi respect pentru tradiţia românească, contestă Catedrala Mântuirii Neamului şi ortodoxia pe ansamblu. „Vrem spitale, şi nu Catedrale” a fost marota subversivă, sloganul manipulator lansat prin care românii au fost şi sunt provocaţi la protest faţă de biserica ortodoxă, care este în fapt „spital pentru sufletul bolnav de păcate (Teodor Baconschi). Este un atac mişelesc, Bucureştiul neavând o catedrală aşa cum au toate capitalele europene. În această dezbatere furibundă se înscriu acei intelectuali ultra afirmaţi şi favorizaţi în ultimul sfert de veac, încadraţi de Michael Shafir în noţiunea de „elitism neo-populist”, precum Gabriel Liiceanu, care, într-un eseu polemic, decretează fără drept la replică: „Catedrala nu poate fi a mântuirii neamului”; sau Andrei Pleşu, ale cărui articole din „Dilema”, mai măsurate însă, mai nuanţate, sunt tot atâtea insinuări la adresa reformării Bisericii Ortodoxe Româneşti – „ne ocupăm de dogmele Bisericii mai mult decât de rostul ei adânc”, invitând slujitorii bisericii să renunţe la acele „tipizări verbale” menţionate de Nicolae Steinhardt. Să amintim contestatarilor că însuşi Eminescu a folosit cu mult curaj această sintagmă de catedrala mântuirii neamului încă din 1881, idee chiar mai veche exprimată de el în ziarul „Timpul”, într-o situaţie foarte grea pentru ţară. Că tot el a susţinut răspicat drepturile Mitropoliei Bucovinei „asupra pădurilor şi a altor teritorii” – drept care nu este recunoscut în totalitate nici până în prezent. Sau nu are importanţă, deoarece Eminescu însuşi este supus tirului denigrărilor? Că acest măreţ proiect, pentru realizarea căruia Eminescu venise şi cu soluţii de finanţare (Loteria Română), a fost ulterior preluat de Patriarhul Miron Cristea, de Patriarhul Teoctist şi, recent, de PF Patriarh Daniel (asupra căruia s-au revărsat atâtea grosolănii de către aceiaşi propagandişti manipulatori) care oferă în cuvântările sale soluţia salvării de pericolul pierderii identitare: „Într-o societate secularizată şi globalizată, în care copiii şi tinerii sunt îndemnaţi să gândească în termeni de succes material şi să se descurce individual, este necesară intensificarea cooperării dintre Familie, Biserică şi Şcoală, pentru a cultiva valorile perene ale persoanei dincolo de modelele efemere ale vremii, spre a dezvolta libertatea unită cu responsabilitatea şi fericirea personală unită cu solidaritatea comunitară”.

Cei care au instrumentat aceste ofensive fără precedent ştiu prea bine că românilor atât le-a rămas ca reper într-o societate manipulată, marcată de dihonie bine sădită şi întreţinută: Biserica, apărătoarea identităţii şi unităţii naţionale (dincolo de unele derapaje accidentale ale unor clerici ce nu şi-au înţeles înalta misiune, cum nu şi-o înţeleg unii actori culturali ş.a.), că adevărata Românie, tăcută, dar puternică, este cea formată din poporul credincios. Ori dacă li se taie şi ultimul reazem, atunci chiar că se poate ajunge până la destrămarea statului, ceea ce de fapt se urmăreşte. Se omite că Biserica Ortodoxă este singura instituţie care a rămas alături de români (ca şi Biserica greco-catolică, catolică), întinzându-şi aripile până în cele mai îndepărtate comunităţi de conaţionali (plecaţi din ţară din cauza nevolniciei conducătorilor, ei care au permis/înlesnit distrugerea industriei, agriculturii, climatului social), pentru a-i susţine în procesul de păstrare a identităţii. Nu ICR-urile plătite cu bani grei de statul român, nu ambasadele au jucat acest rol de susţinere a românilor din Diaspora în lupta de supravieţuire identitară, ci bisericile, datorită viziunii şi bunei orânduiri, bunei credinţe, responsabilităţii pentru neam şi ţară a PF Daniel. Dacă statul român laic ar fi avut o politică similară cu cea a Bisericii Ortodoxe, anume de păstrare a identităţii româneşti, de tezaurizare a valorilor ei, de aducere în prim-plan a valorilor morale, spirituale, de construire şi nu dărâmare, de a veghea la unitatea neamului, am fi fost acum departe, nu în situaţia în care un sfert din cetăţenii acestei ţări au fost nevoiţi să ia calea pribegiei formând o a doua Românie, cea a Diasporei, un sfert din pământurile ţării sunt vândute şi alt sfert din păduri sunt secerate sub ochii impasibili sau complici ai guvernanţilor. Şi „dacă n-avem grijă, dacă n-avem referinţe, dacă n-avem modele, atunci ne vom prăbuşi cu toţii. Cu toţii ne vom prăbuşi, că lupta este mult mai subversivă, mult mai inteligentă”, afirmă Preasfinţitul Ignatie Mureşanul la Nicula. Într-o Europă cu rădăcini creştine, tradiţia, neamul, familia sunt puse la grea încercare astăzi de asaltul virulent al celor plătiţi să le distrugă. Este ceea ce cineva numea „Marxism cultural, antinaţional şi anticreştin”. Discreditarea Bisericii în general este un mod de a o reduce la tăcere şi e ceea ce scriitorul şi jurnalistul francez Jean Sevillia a numit „terorism intelectual”, vorbind despre tendinţa generalizată de delegitimare a bisericii într-o Europă ale cărei rădăcini creştine, tolerante, sunt supuse tirului totalitarismului, talibanismului, golul lăsat fiind umplut cu islamism (Anastásios, Arhiepiscopul Tiranei). Fără acest solid reper care-l reprezintă Biserica, redută a valorilor şi principiilor creştine, se poate ajunge la un dezastru moral. Este adevărat însă că cei care sunt chemaţi să vegheze la aceasta sunt în primul rând slujitorii ei ce în ţara noastră trebuie să urmeze exemplul elitelor afirmate în domeniu, mari duhovnici precum Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Bartolomeu Anania, Iustin Pârvu, Arsenie Boca şi lista este lungă.

Academia Română, instituţie de elită, nu a scăpat nici ea de atacul celor puşi să fragilizeze instituţiile identitare, „ceea ce pare să fie o modă anti-sistem astăzi” (Nicolae Manolescu), împiedicând construcţia. De aceea a fost şi este necesar ca glasul ei să fie mai vocal, să iasă mai mult în arenă spre a impune modelul său într-o societate manipulată care-şi caută reperele. Sare în apărarea istoriei academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, care demontează derapajele lui Lucian Boia, condeier foarte în vogă, editat, promovat şi tradus peste măsură, acuzându-l că falsifică istoria din dorinţa de celebritate facilă, de creare a unei false imagini proprii, afirmând că volumele lui sunt „panseuri de viaţă” şi nu istorie, că „a renunţat la armele meseriei”, ceea ce „nu se mai cheamă istorie (…) că preia de la unii şi de la alţii”, că este „un distrugător de mituri naţionale”. Volumul acestuia „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (reeditată de şapte ori de Editura Humanitas) are o clară misiune propagandistică de demitizare şi distrugere a credinţei în istoria naţională. În replică, cartea acad. Ioan-Aurel Pop, „Istoria, adevărul şi miturile” (apărută la Editura Enciclopedică, în anul 2002), demontează punct cu punct toate aberaţiile „marelui istoric” Boia, opunând acestor dileme „definirea patriei prin limbă, care vine la noi dintr-un trecut îndepărtat”. Acad. Mihai Cimpoi, referindu-se la recenta apariţie editorială a aceluiaşi Lucian Boia, „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”, scoate în relief „schemele demistificării”. „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară” – este ceea ce a susţinut marele poet şi gânditor Mihai Eminescu, aserţiune care ar trebui să stea în faţa oricărui cercetător ce abordează istoria neamului cu bună credinţă şi obiectivitate.

Delatorii istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti, care folosesc ostentativ tuşe groase pentru a reliefa trăsăturile negative ale poporului român şi le omit voit pe cele definitorii, nu sunt figuri izolate, ei reprezintă vârful vizibil al unei reţele de denigrare ce are ca obiectiv susţinerea oricărei iniţiative care neagă etosul românesc, care „slăbeşte identitatea naţională şi duce în cele din urmă la ştergerea ei”, susţine Sorin Dumitrescu. Sunt cei care dau lecţii, se premiază între ei, se susţin, se promovează, se pun şi se menţin în funcţii, se unesc în jurul unei filozofii a negării într-un cerc al lor impenetrabil, aşa-numiţii intelectuali negri care au acaparat mass-media şi au introdus ura, stricând coeziunea, pentru şubrezirea tăriei acestui popor. „Mircea Mihăieş, Liiceanu, Patapievici şi alţii care consideră că nu mai este nevoie de statul român – afirma acad. Nicolae Breban (murdărit şi el pe nedrept, la comandă), că Mihai Eminescu este un cadavru aruncat, ca noi, ăştia mai în vârstă, care am creat operă, suntem depăşiţi, că totul este depăşit, Eminescu este depăşit, că Ion Barbu este depăşit, că Iorga este depăşit, că Cantemir este depăşit şi a început literatura asta de p.a., de p.a. (…) de prostituţie, imaginea asta de mizerabilism” (potrivit Mediafax). În opoziţie cu acei susţinători ai unei pedagogii negative, ai unui discurs demagogic al dispreţului pentru tot ce înseamnă naţional, tradiţie, identitate, acad. Eugen Simion afirma, în Aula Magna a Universităţii Oradea, că „România adevărată, profundă, este o Românie a culturii”. „În aceste zile – susţine acad. Sorin Dumitrescu – vânzătorii de pământ românesc, veritabili vânzători de ţară sunt dublaţi de intelectualii vânzători şi ei de valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare” (Aula Academiei Române, 24.08.2016). „Dispreţuiesc atacurile la adresa neamului românesc şi a istoriei acestui neam… Dispreţuiesc pe cei care atacă istoria şi limba românească”, mărturiseşte acad. Nicolae Breban, într-o dezbatere televizată.

După un sfert de veac de istorie postdecembristă cu suişuri şi mai multe coborâşuri, pentru salvarea naţiunii noastre este urgentă nevoie de instalarea unui climat de pace socială, de construire de punţi raţionale între taberele de intelectuali, de oameni politici care au săpat o prăpastie în opinia publică obosită de atâta dihonie, de unire a forţelor intelectualităţii spre a fi ceea ce ar trebui să fie – modele formatoare pozitive, motorul de împingere înainte a societăţii – de implicare a Academiei Române (care tocmai a împlinit 150 de ani „în serviciul naţiunii române”), mai mult decât până în prezent, ca spiritus rectus al întregii societăţi româneşti, de aşezare în faţa tuturor iniţiativelor a interesului naţional evident în spaţiul celui european, de o atitudine constructivă, şi nu distructivă, de susţinere lucidă a instituţiilor identitare.

Definitoriu pentru naţiunea română este nu doar respectarea tradiţiei, ci şi, în aceeaşi măsură, modernitatea, întrucât schimbarea se petrece în cadrele naţionale prin predarea ştafetei, asigurând astfel continuitatea. Iar această schimbare, predarea de ştafetă trebuie făcută responsabil, având mereu în faţă conştiinţa de neam, de limbă, de istorie, de credinţă, respectul pentru valorile naţionale autentice şi afirmarea lor în plan universal chiar în cadrul societăţii globalizate. Numai respectând poporul din care te tragi şi dorind binele lui, promovând adevăratele valori, poţi merge înainte în istorie şi poţi exista în ea ca naţie demnă.

Dr. Catinca AGACHE

(Comunicare apărută în Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei – Acta Carpatica III)

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.