Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Interviu pe marginea noului volum al dr. Gheorghe Raţiu, fost şef al Direcţiei Informaţii Interne din Departamentul Securităţii Statului, apărut în noiembrie 2015 şi intitulat După un sfert de veac – România şi românii înainte şi după Revoluţia din decembrie 1989
– La ora aceea, oamenii simpli habar nu aveau că unii din noii conducători erau agenţi ai spionajului sovietic sau occidental, aşa că anihilarea DSS a fost un lucru simplu; oricum, Securitatea nu se bucura de prea multă simpatie în rândul populaţiei.
– Nu se bucura datorită prerogativelor sale şi a concepţiei inoculate oamenilor că instituţia era stâlpul de rezistenţă al regimului, ceea ce nu era tocmai adevărat. Securitatea a fost satanizată printr-o propagandă intensă a mediei din ţară şi străinătate; nu numai că nu i s-a recunoscut meritul de a fi înlesnit victoria poporului împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului comunist, prin neangajarea în acţiuni de reprimare, dar a fost acuzată de tot scenariul terorist pus în practică de puciştii militari. Noii conducători, instigaţi de Silviu Brucan, în loc să folosească posibilităţile Departamentului Securităţii Statului în procesul schimbării, au preferat să-l distrugă.
Generalul Iulian Vlad: „Sunt de acord, dar fără armament”
În argumentarea faptului că încă de la începuturi, generalul Iulian Vlad a fost împotriva reprimării răscoalei populare, voi relata un episod important. În seara zilei de 16 decembrie 1989, când la Timişoara se declanşaseră evenimentele cunoscute, eram în cabinetul generalului Vlad. În jurul orei 18:00, telefonic, ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, un om supus total clanului Ceauşescu, i-a cerut acestuia să fie de acord ca efectivele Brigăzii Trupelor de Securitate din Timişoara (care făceau parte din structura DSS), altele decât cele de securitate-miliţie, să participe la restabilirea ordinii în oraş, unde se petreceau scene dramatice. Generalul Vlad i-a spus răspicat: Sunt de acord, dar fără armament, doar pentru restabilirea ordinii. Imediat, a ordonat comandantului Brigăzii ca în nici un caz efectivele din subordine, puse la dispoziţia Miliţiei, să nu aibă asupra lor armament şi să se limiteze doar la stoparea actelor de vandalism care se petreceau în oraş de câteva ore, despre care Securitatea avea informaţii certe că nu erau provocate de timişoreni, ci de insurgenţii pregătiţi în Ungaria. Apoi, în următoarele zile, generalul Vlad mi-a ordonat de 3 sau 4 ori să transmit Securităţilor judeţene să nu participe la acţiuni de stradă împotriva demonstranţilor, armamentul şi muniţia să fie sigilate în magazii, amintind că rolul Securităţii era pur informativ, pentru a cunoaşte eventualele preocupări ale unor centre din străinătate, ca pe fondul acţiunilor populare de înlăturare a dictatorului să atingă scopuri care să lovească în interesele României. Precizez aici că, în pofida unor afirmaţii, nu se poate susţine nici că noi, cei din Securitate, l-am trădat pe Ceauşescu. El devenise nedorit de popor. A-l apăra, în continuare, împotriva voinţei poporului, ar fi însemnat să trădăm poporul. Pentru Securitate, ca şi pentru Armată, voinţa poporului era suverană.
Până la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, dar şi ulterior, trădătorii au reuşit să facă jocul centrelor de interes din străinătate
– Am trăit evenimentele din decembrie ’89 în judeţele Mureş şi Harghita. Psihoza socială în primele zile aceasta era: Securitatea se opune schimbării, Securitatea trage, pentru ca apoi, foarte repede, să se pună, în zonă, problema Trianonului…
– Nicăieri Securitatea nu a omorât şi nu a schingiuit pe nimeni, din armele securiştilor nu a plecat nici un glonţ şi nu s-a distrus nici o clădire. În timp ce capii Armatei, în speţă generalul Stănculescu şi ceilalţi comandanţi, aveau motive reale să se teamă având în vedere omorurile săvârşite la Timişoara, Bucureşti, Sibiu şi alte localităţi, dar şi distrugerile provocate de incendii şi explozii inutile, toate săvârşite de militari bezmetici, induşi în eroare de pucişti.
Acuma, privind lucid, înţeleg că viitorul Securităţii era acelaşi, indiferent care scenariu s-ar fi impus. Occidentalii şi agenţii lor din interior vizau lichidarea sistemului, implicit a instituţiei Securităţii. Dar şi prin reuşita scenariului sovietic, viitorul Securităţii nu era mai roz, căci ducea de mai mulţi ani un război pentru apărarea României de influenţele liderilor de la Kremlin. Trădătorii însă, profitând de situaţia creată, şi-au făcut jocul punând ţara întâi la dispoziţia Uniunii Sovietice şi apoi a occidentalilor. Nu le-a păsat nici de faptul că din acest joc se puteau pierde teritorii, că putea profita Ungaria etc. Până la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, dar şi ulterior, trădătorii (atât cei de stânga, cât şi cei de dreapta) au reuşit să facă jocul centrelor de interes din străinătate, cu repercusiuni asupra economiei naţionale şi stării materiale şi spirituale a poporului român, resimţite şi astăzi, după un sfert de veac.
Trăim sentimentul libertăţii create în 1989 cu capul plecat şi cu căciula în mână, cerşind la porţi străine credite şi înţelegere, pentru că avuţia ţării noastre nu ne mai aparţine. Pozând în investitori, o tagmă de afacerişti de peste hotare a acaparat o mare parte a acesteia, la preţuri derizorii, iar ceea ce a mai rămas s-a concentrat în mâna unor concetăţeni necinstiţi care nu reprezintă mai mult de 10% din populaţia activă, iar 50% dintre familii se zbat în necazuri, unele chiar în mizerie.
Sergiu Nicolaescu a pus cercetările pe piste false, convenabile grupului din care făcea parte
– Deşi au fost două comisii parlamentare de cercetare a evenimentelor din decembrie ’89, majoritatea românilor consideră că suntem departe de a afla adevărul.
– Da, pentru că au pus lupul să păzească oile. Susţinut de senatorii Frontului Salvării Naţionale, Sergiu Nicolaescu reuşeşte să preia conducerea comisiei înfiinţate în iulie 1991, punând cercetările pe piste false, convenabile grupului din care făcea parte. Cu neruşinare, comisiei i s-au servit aceleaşi informaţii diversioniste care fuseseră inoculate opiniei publice în timpul desfăşurării evenimentelor, adică: existenţa unui front de rezistenţă ceauşist, reprezentat de „unităţi militare secrete ale Partidului şi ale Securităţii”, „comandouri teroriste din ţări arabe prietene cu dictatorul”, „activişti comunişti fanatici, ieşiţi în stradă cu arma în mână să-l apere pe dictator” etc. Raportul Comisiei condusă de Nicolaescu nu face nici o referire la activitatea diversionistă a grupului de agenţi GRU care acaparaseră Direcţia de Informaţii a Armatei, de unde a fost coordonată întreaga mascaradă a luptei cu aşa-zişii „terorişti”, în urma cărora au murit sute de oameni şi s-au săvârşit enorme distrugeri.
Partidele din opoziţie au contestat raportul şi s-a constituit a doua comisie, de data aceasta preşedinte fiind senatorul Valentin Gabrielescu, cunoscut pentru integritatea sa. Dar, culmea, Sergiu Nicolaescu reuşeşte să devină vicepreşedinte, poziţie din care a continuat să îndepărteze cercetările de adevăr, impunând propriile-i variante. Mai mult, pentru a ascunde adevărul, Sergiu Nicolaescu reuşeşte să accentueze în cel de-al doilea raport versiunea agresiunii militare a Uniunii Sovietice împotriva României, insinuând că nu militarii români se fac vinovaţi de omoruri şi distrugeri, ci militarii sovietici infiltraţi în ţară. Văzându-se sabotat, senatorul Gabrielescu a întocmit o notă de concluzii separată ca anexă la raport, în care rosteşte adevărul despre modul în care gruparea Iliescu a preluat puterea, implicit rolul nefast jucat de cei câţiva generali din Armata Română, demascaţi de fosta Securitate ca fiind racolaţi de spionajul militar sovietic. Nota respectivă nu a fost publicată niciodată.
Generalul Iulian Vlad i-a propus lui Milea să-l aresteze, împreună, pe Ceauşescu
– Aveţi cunoştinţă directă despre vreo intenţie a Securităţii, cât de palidă, de a-l înlătura pe Ceauşescu?
– Noi, cei din Direcţia Securităţii Statului, cunoşteam nemulţumirile tot mai multor categorii sociale şi apreciam că regimul din ţară, aşa cum era, nu putea dura prea mult. Mi-aduc aminte de o discuţie în cabinetul generalului Vlad, de faţă fiind şi generalul Emil Macri, care conducea Direcţia de Contrainformaţii Economice, un critic fervent al politicii PCR în economie. Era după o teleconferinţă la care Ceauşescu dăduse ordine aberante cu privire la agricultură. Generalul Iulian Vlad tocmai îşi vizitase mama, care locuia într-un sat din Dolj, şi ne povestise cât de grea era viaţa ţăranilor, că unele familii se hrăneau cu fiertură de ierburi şi frunze pentru a supravieţui. Era o prăpastie între această realitate şi aberaţiile lui Ceauşescu, deşi era informat corect despre ce se întâmplă. După astfel de teleconferinţe, noi ne străduiam să găsim modul de a transmite securităţilor judeţene cum să acţioneze pentru ca unele măsuri să nu se aplice. Securitatea se transformase, datorită iscusinţei generalului Vlad, într-un „tampon” ce amortiza pumnul puterii, dar nu în factor direct de schimbare.
Dar era posibil să se întâmple şi asta – şi aici mă refer la relatarea generalului Vlad din octombrie 1993 în faţa Comisiei senatoriale, vorbind despre faptul că generalul Milea era, în noaptea de 22 decembrie, foarte afectat de situaţia în care fusese implicat. Nu am cunoştinţă directă despre fapt, aşa că citez din declaraţia generalului Iulian Vlad în faţa Comisiei Senatoriale de Anchetă a evenimentelor care au adus schimbarea: „Am ieşit pe culoar, pe fotolii şi (generalul Milea – n.n.) a început să plângă… Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa era în mâinile lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu (al C.C. – n.n.), iar el afară. La întrebarea unui senator: Ce i-aţi propus deci că trebuie făcut, generalul Vlad a răspuns: Că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Dar Milea a replicat: Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare”. La scurt timp, Milea s-a sinucis. Sinuciderea e certă, indiferent de speculaţiile care s-au făcut pe această temă. (Va urma)
M. GROZA
