„În scurt timp, poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari”

Deputatul secui Joseph Fay, în Parlamentul României Mari: „Partea ce mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar”

În contextul declaraţiei lui Péter Szijjártó şi al afişelor lipite pe stâlpi şi aviziere în Miercurea-Ciuc de 1 Decembrie, reproducem mai jos Declaraţia de adeziune a secuilor la Unirea cu România, expusă în Parlamentul României Mari în februarie 1919 de către deputatul secui Joseph Fay, doctor în drept internaţional, specialist în istorie şi poliglot, autorul unor memorii faimoase (publicate în 1856 de Academia Ungară) şi al unei excepţionale cronici a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani. Joseph Fay a devenind ulterior ambasadorul României la Tokio şi Bruxelles. În pofida mesajului de pe afişele despre care vorbeam mai sus („Noi n-am uitat!”), iată tocmai dovada că unii secui au uitat şi că o mare parte a istoriei au fost „copii vitregi ai statului ungar”, şi că îndată după Unire, fără a se face nici o deosebire etnică, oameni de valoare din secuime au ocupat funcţii importante în statul român.

 „D-lor, înainte de toate vă rog să iertaţi greşelile cuvântării mele, deoarece în româneşte numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor. Vreau să vă atrag atenţia asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite)

Partea ce mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. Cum că aşa este, aceasta o dovedeşte scurt faptul de parlamentarii maghiari din Parlament al României Mare au ieşit aproape fără excepţie din sânul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost şi poate sânt şi de aceia care accentuând lozinci de agitare au voit să tulbure liniştea înţeleaptă a secuimii, prin lipsa de conştiinţe şi cu uşurinţă. Dar, domnilor deputaţi, aceştia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitaţiuni. Deoarece agitaţie nu este. Este însă o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care îşi au pierdut oştirile mai încearcă apusa lor putere şi fac pe disperaţii politicii. Aceşti domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alţii, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor. Poporul acesta ştie să cumpănească greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice şi a evoluţiunii, precum se vede şi din faptul că mica noastră naţiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.

Domnilor deputaţi, de multe secole – 1.500 (sic) de ani – secuimea trăieşte strânsă într-un colţ în munţii Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite)

Viaţa tradiţională separată a acestui popor a căzut jertfa tendinţelor maghiare de unificare şoviniste, aproape tot aşa ca şi existenţa altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze unanime, strigări de bravo)

Cât de dezvoltată a fost conştiinţa existenţei separate a secuilor fată de orice alt popor şi chiar şi față de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicaţia declarantului fapt istoric că oştirile secuieşti au luptat pe la 1600 la Unirea cu oştirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo)

Domnii mei, dacă aşa a fost în Evul Mediu, când de fapt piaţa naţională a secuimii exista şi când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-şi cele mai mici urme de viaţă secuiască separată au fost şterse.

 

„Poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari”

Chiar şi în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanţa secuimii ungureşti, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, aşa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o reţea de diferite de oarecare valoare şi fără instituţii culturale, la înălţimea nivelului modern, aşa că funcţionarii maghiari trimişi în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgraţie, aş putea zice ca o deportaţie. (Aplauze)

Domnilor deputaţi, prin hotărârea Conferinţei de Pace, România a devenit stăpâna ţării secuilor şi prin aceasta îndreptarea neglijenţelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca să înşirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu consideraţie şi bunăvoinţă mult ar contribui şi la buna stare a secuimii şi la înflorirea ei, dar şi la ridicarea culturii şi cinstei statului. (Aplauze)

Dintre problemele care aşteaptă soluţii, le vom pomeni numai câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a reţelei de căi ferate, care să aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile mării. (Aplauze prelungite)

Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca şi până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) şi că ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor şi Carpaţii ca să-şi satisfacă trebuinţele lor.

D-lor deputaţi, tot atât de însemnat aş socoti şi sprijinirea eficace din partea statului a bisericilor şi a şcolilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare să-şi susţină institutele de cultură cu succes, şi numai din propria putere. De mâna întâi ar fi şi chestiunea funcţionărimii secuieşti. Într-o naţie atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care şi în administraţie şi în justiţie ar fi favorabilă existenţei în masă a elementului secuiesc, sârguincios şi politiceşte element de încredere.

Însă, dacă susţinând unitatea statului român, poporul secuiesc şi-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluţiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înţelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea să-i mulţumească renaşterea vieţii sale tradiţionale. (Aplauze)

Ca cetăţean credincios al statului român şi ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să ţin seama de acea teroare nestăpânită a societăţii cu care răposaţii conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze)

Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze)

D-lor deputaţi, părerile dvs. nu trebuie să le întemeiaţi pe aparenţă, trebuie să vedeţi, să cunoaşteţi poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutaţi-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veţi privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veţi întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit şi care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate)

Secuii în cea mai mare parte sunt vechi fraţi ai noştri români”.

(Declaraţie reprodusă în „Dezbaterile Adunării Deputaţilor nr. 41/1919-1920”)

Comentarii:

comentarii