Iluminarea versului eminescian în cultura română | Informația Harghitei - jurnal independent
miercuri , 21 octombrie 2020
Home » Cultură » Iluminarea versului eminescian în cultura română
Iluminarea versului eminescian în cultura română

Iluminarea versului eminescian în cultura română

Versul eminescian prin structura şi muzicalitatea sa ne captează dorinţa de iluminare spirituală. Prima filă a lui prier consemnează două mari creaţii eminesciene apărute în cunoscuta revistă Convorbiri literare în anul 1873, sunt versuri memorabile din poemele Floare albastră şi Înger şi Demon. Dacă ne oprim numai asupra semnificaţiei titlului capodoperei eminesciene Floare albastră vom constata că în relaţia dintre cele două cuvinte este un mister profund care a captat interesul mai multor specialişti pentru decriptarea sensurilor cuvintelor. Se cunoaşte faptul că poetul a făcut lecturi importante din lirica europeană şi în mod deosebit din cea germană şi italiană. Şi chiar dacă s-a inspirat din această cultură, geniul său a adăugat simboluri originale, încât cititorul se află în situaţia de a descoperi noi valenţe în mesajul poetic, în bogăţia ideatică a textului, din dorinţa de cunoaştere. Floarea este un simbol al vieţii, dar se pune întrebarea din care etapă existenţială, ce conexiuni se pot face cu expresia cromatică albastră, ne gândim la senină, la măreţia depărtărilor sau a infinitului mării, puritatea sau sentimentul iubirii infinite, iată numai câteva încercări ale lectorului de a înţelege tainele cuvintelor? Lectura repetată constituie mijlocul esenţial în a descoperi noi subtilităţi în expresivitatea artistică a universului cunoaşterii eminesciene, de trăire cu toată fiinţa a mesajului legat de existenţa umană în Univers. Şi dacă am amintit de sacralitatea cunoaşterii ne putem opri asupra versurilor din strofa a doua a creaţiei eminesciene: În zadar râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire/Şi câmpiile asire/Şi întunecata mare, în care poetul ne poartă de la râurile în soare, prin câmpiile asire, până la întunecata mare, căi spirituale în care trebuie să decantăm simbolurile autentice. Oare nu ne aflăm în dimensiunile de nebănuit ale cunoaşterii? Cultura lectorului este un liant al conexiunilor spirituale. Limbajul, elementele de prozodie, efectele stilistice ale mijloacelor artistice ne trezesc interesul de a citi cu atenţie fiecare slovă, fiecare vers pentru a descoperi iluminarea propriu-zisă.

În acelaşi septembrie al anului 1872, alături de Floare albastră e citit în serata literară a Junimii şi poemul Înger şi Demon publicat pe aceeaşi filă a lui prier din 1873. Cu trei ani mai devreme, însă, apărea în aceeaşi lună în revista Convorbiri literare creaţia Venere şi Madonă. Versurile acestei opere eminesciene ne transpun într-o atmosferă romantică în care trebuie să recunoaştem simbolistica Venerei, dar şi a Madonei pentru a ne forma imaginea feminităţii. Numai munca titanică a poetului sub aureola demiurgică a putut da naştere versurilor: Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie/Fruntea îngerului geniu, îngerului-ideal,/Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal. Antiteza dintre cele două lumi create de poet ne oferă posibilitatea de a ne contura imaginea femeii ideale. Trăirile poetice ne subjugă afectiv, punându-ne în faţa: …Madonei dumnezeie/Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin.

Nu dorim să minimalizăm puterea de creaţie a nimănui, nici epoca în care trăieşte autorul sau curentul literar, dar să încercăm o comparaţie reală între versurile eminesciene şi cele de azi: …habar n-am unde am ajuns/parc-ar fi undeva pe şoseaua fundeni între/pantelimon şi colentina sau/la marginea oraşului vidin lângă coşmelii şi blocuri. Se poate că suntem furaţi de mirajul unei călătorii terestre, dar una-i una şi alta-i alta.

Continuând periplul în lirica eminesciană amintim că în august 1876 poetul este nevoit să depăşească un moment dificil din viaţă prin pierderea mamei sale, fapt ce-l va influenţa în scrierea uneia dintre cele mai frumoase elegii din literatura română O, mamă… Tudor Vianu compară poezia cu creaţia scriitorului austriac Lenau intitulată Bolnavul suflet, afirmând: …cu cât mai aspru este accentul deznădejdii la Lenau, cu atât mai dulce este la Eminescu, topit în acel ritm legănător al naturii care alcătuieşte armonia întregii bucăţi. Suferinţa poetului este atât de puternică încât se simte uitat de toţi cei din jurul său: O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. Numai natura este cea care ocroteşte fiinţa poetului prin freamătul de frunze.

Spre sfârşitul lunii aprilie a anului 1883 apare cunoscutul poem Luceafărul, capodoperă a creaţiei eminesciene, care de-a lungul vremii a constituit obiectul multiplelor interpretări şi continuă şi astăzi să stea în atenţia nu numai a specialiştilor, ci şi a fiecărui cititor în parte. Vladimir Streinu socoteşte că: Luceafărul aparţine patrimoniului românesc de legende… reprezentând o formă superioară de cultură, un fel de proprietate spirituală a lui Eminescu, fără de care este sigur că am fi fost lipsiţi de ea. De aceea fluviul ideatic al versurilor eminesciene ne invită să sorbim zilnic câte un strop de înţelepciune din misterul câmpurilor semantice ce se revarsă ingenios în sufletele generoase ale cititorilor.

Şi nu putem să încheiem aceste rânduri fără a prezenta o afirmaţie recentă a istoricului literar C. Stănescu: Cititorii îmbătrânesc şi mor, Eminescu îşi sporeşte vârstele rămânând mereu, nemuritor şi rece.

Nicicând să nu uităm de Eminescu!

Prof. Busuioc Stelian,
Școala Gimnazială „Petőfi Sándor”

Dr. György Géza Árpád,
Liceul Tehnologic „Joannes Kájoni”

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.