Ilie Şandru – 80 (II) | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 17 octombrie 2019
Home » Cultură » Ilie Şandru – 80 (II)
Ilie Şandru – 80 (II)

Ilie Şandru – 80 (II)

 „Sunt foarte mulţumit că numele meu a apărut în două dicţionare”

– Prietenia literară este o frumoasă avere. Cât de bogat eşti din acest punct de vedere?

I.Ş.: Prietenia este unul dintre sentimentele nobile ale omului, născută între cei care se stimează şi se preţuiesc reciproc. Prietenia este iubirea fără aripi, cum spunea Byron. Cu atât mai mult, prieteniile literare înseamnă, pentru cei care stau mai mult aplecaţi asupra mesei de lucru, averi spirituale importante. Am în vedere adevăratele prietenii, bazate pe stimă, respect şi preţuire, nicidecum acele „bisericuţe” formate din „acel soi ciudat de barzi”, ce se constituie pe baza unor interese meschine. În ce mă priveşte, aş spune că, din acest punct de vedere, nu sunt nici prea bogat, nici prea sărac. Pot spune că m-am bucurat de prieteniile unor importanţi scriitori care, din păcate, au trecut în lumea veşniciei, precum Grigore Vieru. Ar fi împlinit, ca şi mine, 80 de ani. Ne pregătim să marcăm la Topliţa cea de-a 80-a aniversare a naşterii sale, iar la cea de-a XVIII-a ediţie a Zilelor Miron Cristea, din iulie a.c., la una dintre secţiunile sesiunii internaţionale de comunicări ştiinţifice se vor prezenta numai comunicări despre viaţa şi opera lui Grigore Vieru, Cetăţean de Onoare al oraşului Topliţa. Aşa au fost şi Ion Vlasiu,Valentin Borda, Constantin Mustaţă, Vasile Avram, Romulus Guga, Adrian Păunescu. Mă bucur de prietenia unor scriitori contemporani precum Valentin Marica, Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Ion Ilie Mileşan, Teodor Tanco, George Echim, Ioan Morar, Ionel Simota, Barbu I. Bălan. Sau basarabenii: Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Nicolae Dabija, Ion Negrei. Mă mândresc că sunt contemporanul lor şi le sunt prieten. Nu cred că i-am amintit pe toţi, şi-mi cer scuze de la cei pe care i-am omis, fără nici o intenţie.

– La 80 de ani, scriitorul Ilie Şandru se simte confortabil în fila de dicţionar care îi este dedicată. Ce lipseşte din ea?

I.Ş.: Aş spune că sunt chiar foarte mulţumit că numele meu a apărut în două dicţionare: primul Scriitori români mureşeni al regretatei Ana Cosma, editat la Târgu-Mureş, în anul 2000; cel de-al doilea, Dicţionarul General al Literaturii Române, literele S/T, al Academiei Române, apărut la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007. Sigur, în general datele biografice sunt oglindite corect, ca şi titlurile, volumele de autor şi ediţiile îngrijite, dar numai până la datele respective: în primul, până în 2000, în cel de-al doilea, până în 2005. De atunci s-au mai adăugat la cărţile de autor încă zece volume, iar la ediţiile îngrijite, trei. Asta este situaţia. Ea se va putea modifica doar dacă va mai apare altă ediţie. Deocamdată e bine şi aşa, fiindcă s-ar fi putut foarte bine să nu existe o filă de dicţionar cu numele Ilie Şandru.

– Te-ai lăsat cel mai adesea sedus de proză. Care ţi-au fost modelele, care temele preferate?

I.Ş.: Da, într-adevăr, m-am lăsat sedus de proză. Nici nu am încercat alte genuri literare. Doar ziaristica, însă şi aceasta este, de fapt, tot o proză. Am început timid, cu reportajele, care sunt aşa un fel de struţo-cămilă între gazetărie şi proza propriu-zisă. De altfel, trebuie să spun că nici nu aveam de gând să public vreodată un volum. Însă aşa cum deseori în viaţă se întâmplă ceva… Iar acel ceva a fost o discuţie cu un bun prieten, încă din anii de şcoală, tot cadru didactic, care, la un pahar de vin, mi-a pus o întrebare surprinzătoare: „Mă, tu ai scris mii de articole în viaţa ta (lucram ca redactor la Informaţia Harghitei). De ce nu scrii o carte?”… Am rămas năuc. Nu am ştiut ce să-i răspund. Nu m-am aşteptat la o asemenea întrebare. În cele din urmă am bolmojit ceva, că una este gazetăria, alta este literatura… Dar întrebarea colegului meu mi s-a agăţat de creier şi am tot rumegat-o. Ba mi-am amintit că în urmă cu mulţi ani, ca elev, luasem şi nişte premii pentru nişte „creaţii proprii”. Dar teama pentru cuvântul scris şi folosirea sa pentru a produce o creaţie literară a fost mare. Fiindcă literatura nu este altceva decât o artă a cuvântului. Aşa s-a întâmplat că debutul meu literar să fie târziu, la 60 de ani.

Cât priveşte modelele şi temele preferate, aş putea spune că dacă am avut totuşi un model, acesta nu este altul decât Camil Petrescu. Literatura sa „autentică” m-a pasionat întotdeauna. M-am molipsit de „deviza” lui privitoare la autenticitate, anume ca scriitorul „să exprime în scris, cu sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui şi a celor care i-a cunoscut…”. Din această convingere s-au născut cele două monografii: Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu şi Patriarhul Miron Cristea. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte proza propriu-zisă, atât proza scurtă, nuvelele şi povestirile, cât şi romanele. Toate sunt inspirate din întâmplări reale. Iar eroii lor sunt, în cea mai mare parte, oameni care au trăit în realitate. Astfel, realitatea se împleteşte mereu cu ficţiunea. Afirmaţia este valabilă şi pentru ultima carte ce se va lansa vineri, 20 martie, romanul „Aşa a fost să fie…”.

– E o frustrare că, în ciuda atâtor apariţii editoriale, proză, publicistică, memorialistică, activitate editorială, culturală – nu eşti membru al Uniunii Scriitorilor?

I.Ş.: Nu este deloc o frustrare. Poate a fost cândva, atunci când mi-am depus dosarul în urmă cu mulţi ani. Dar se ştie că timpul se dovedeşte a fi cel mai bun doctor pentru rănile sufleteşti. Mi-am dat seama că uşile acelei uniuni nu se deschid pentru toţi „neisprăviţii”. Aşa că m-am vindecat definitiv. Pe undeva poate aş putea vorbi de o frustrare doar când îmi aduc aminte că sunt membri ai U.S. nişte indivizi şi individe care au scris câte o singură carte şi aceea de amintiri… Însă la români se vede că „năravul din fire, n-are lecuire”! E valabilă afirmaţia în toate şi pentru toate… Între timp, am devenit membru al Ligii Scriitorilor din România, care este aşa, un fel de „Formula II-a” (la automobilism) sau „Liga a II-a (la fotbal). Dar e bine.

– Care sunt particularităţile vieţii de scriitor la Topliţa? Şi geografice, şi etnice, şi administrative…

I.Ş.: Aş spune că nu numai viaţa de scriitor e grea la Topliţa, ci, în general, viaţa de intelectual. E grea mai mult în sensul spiritual. Nu este deloc uşor ca într-un orăşel precum Topliţa (chiar dacă este el „botezat” municipiu, artificial desigur) să-ţi păstrezi cu adevărat condiţia de intelectual şi să nu te laşi scufundat în gaura neagră a anonimatului, să te îneci în mediocritate, să rămâi doar cu numele intelectual. Asta este, din păcate, soarta celor mai mulţi dintre cei care sunt absolvenţi ai învăţământului superior, deci se pretind a fi intelectuali. Spun aceasta în deplină cunoştinţă de cauză. Chiar dacă în Topliţa există un număr destul de important de cadre didactice, ingineri, economişti, medici etc., foarte puţini participă la o manifestare spirituală, la un spectacol de teatru, atunci când se mai întâmplă şi aşa ceva. Cei mai mulţi dintre aceştia nu mai cunosc alt traseu decât cel casă – şcoală, sau casă – birou şi retur.

Ca scriitor, situaţia este şi mai ingrată. Fiindcă nu te poţi izola, simţi nevoia să te întâlneşti cu nişte prieteni, ori, mă rog, cu nişte confraţi, să discuţi, să faci schimb de idei, poate în cadrul unui cenaclu literar sau, pur şi simplu, la un „pahar de vorbă”. „Prieteni de pahar” nu e greu de găsit într-un orăşel ca Topliţa, dar atât!…

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că peisajul geografic din jurul oraşului este unul încântător. Natura, cu minunăţiile sale, poate să te inspire în ceea ce priveşte crearea unor descrieri de natură. O ieşire în mijlocul naturii, în peisajul montan din jur, este reconfortantă şi, de multe ori, te îndeamnă spre masa de scris. În ce mă priveşte, mai ales după pensionare, mă refugiez deseori la Bilbor, satul acela „frumos ca-n poveşti, aninat pe crestele Carpaţilor” al lui O.C. Tăslăuanu, de unde, de fiecare dată, mă reîntorc cu rezervoarele pline.

– Primul Patriarh al României, Elie Miron Cristea a plecat de aici. Conduceţi Fundaţia Culturală „Miron Cristea”. Ce reprezintă pentru cei de aici moştenirea Elie Miron Cristea?

I.Ş.: Da, întâiul Patriarh al României şi al Bisericii Ortodoxe Române s-a născut în Topliţa Română, la 18 iulie 1868, într-o familie ţărănească, care îşi are rădăcinile adânc înfipte aici, la poalele Călimanilor. S-a ridicat prin propriile puteri în viaţă, bazându-se doar pe darurile pe care Dumnezeu le-a sădit în fiinţa sa. Aşa cum scrie regretatul Vasile Netea, a plecat de acasă „cu cioareci şi cu suman, fără neamuri suspuse, fără un nume consacrat, fără avere şi fără protectori”. Şi a ajuns „păstor cu turmă mare, păstorul Neamului”! Întâiul Patriarh al României!

La Topliţa, memoria Patriarhului este totuşi prezentă şi menţinută cu cinste prin voinţa topliţenilor şi a câtorva instituţii importante. E vorba, mai întâi, de Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie”, monument istoric din 1847, ctitorie a Patriarhului Miron Cristea, care a reclădit o veche bisericuţă de lemn din Stânceni-Meştera în grădina casei părinteşti din Topliţa, iar în 1928 a fost sfinţită ca mănăstire. Aici, în fiecare an, la 20 iulie, are loc sărbătoarea hramului, la care se adună mii de credincioşi veniţi de pe Mureş, de pe Câmpie, din Bistriţa-Năsăud, din Maramureş şi chiar de peste munţi, din Neamţ şi Suceava. În incinta mănăstirii există un muzeu cu numeroase obiecte bisericeşti vechi, icoane şi cărţi valoroase etc. În cadrul muzeului este amenajată şi o Cameră memorială „Miron Cristea”. De asemenea, Biblioteca mănăstirii, care cuprinde aproape 15.000 de volume, are în rafturile sale numeroase volume din Biblioteca Patriarhului, sau despre el.

De aproape un sfert de veac la Topliţa îşi desfăşoară activitatea şi Fundaţia culturală „Miron Cristea”, pe care o conduc. Din iniţiativa acesteia şi în organizarea ei, din 1998, la Topliţa se desfăşoară anual Zilele Miron Cristea, o amplă suită de manifestări cultural-ştiinţifice şi religioase, între care o sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, cu participarea unor importante personalităţi din ţară şi de peste hotare. De asemenea, cea mai importantă şcoală gimnazială din Topliţa: Şcoala Gimnazială nr. 8, poartă numele Patriarhului Miron Cristea.

Aşadar, la Topliţa, memoria Patriarhului Miron Cristea este vie. Iar la aceasta mă bucur că mi-am putut aduce modesta contribuţie, prin cele două volume monografice Patriarhul Miron Cristea, ediţia I, 1998, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2008; retipărirea Tezei de Doctorat „Mihai Eminescu – viaţa şi opera”, cel dintâi studiu complet asupra vieţii şi operei lui Eminescu, din care un exemplar se află la Centrul Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău; prin numeroase studii şi articole apărute în diferite publicaţii, precum şi comunicări ştiinţifice prezentate la diverse sesiuni ştiinţifice, ultima fiind Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice din decembrie 2014, organizată la Timişoara, în cinstea Marii Uniri din 1918.

– De ce are nevoie provincia pentru a nu fi copleşită de „imperialismul” cultural al capitalei? Dar cei care locuiesc în zone în care românii sunt minoritari? Vă simţiţi protejaţi ori neglijaţi?

I.Ş.: Greu de răspuns la o asemenea întrebare. Fiindcă nu suntem noi cei dintâi care să fim preocupaţi de această chestiune. Dar cred că nu s-au găsit răspunsuri mulţumitoare. Părerea mea este că fenomenul „imperialismului” cultural al capitalei practic nu poate fi contracarat de provincie. Fiindcă Bucureştiul a fost şi rămâne un adevărat magnet pentru foarte mulţi intelectuali de valoare, pentru creatorii din diferite domenii de activitate, inclusiv scriitorii, mai ales cei din generaţiile tinere, care sunt convinşi că numai în Bucureşti se pot afirma. Şi cam au dreptate. Asta în ciuda faptului că şi în provincie au fost şi sunt oameni de valoare, care s-au afirmat, au fost şi sunt scriitori de valoare, care au scris opere literare: proză, poezie, teatru, critică şi istorie literară, cu nimic mai prejos decât cei din capitală. În acelaşi timp cred că trăim şi cu nişte idei preconcepute în această privinţă, ca fiind „un dat” ce nu poate fi altfel decât aşa. Nu ştiu ce să spun. Poate s-ar impune o discuţie mai largă pe această temă.

Cât priveşte cea de-a doua întrebare, care se referă la românii minoritari în Covasna şi Harghita, ca unul care cunosc bine situaţia şi am scris mult despre ea, vă pot răspunde scurt şi clar: nu ne simţim nici protejaţi, nici neglijaţi, ci pur şi simplu abandonaţi, lăsaţi la cheremul „majoritarilor” unguri-secui, mai bine zis la cheremul politicienilor care s-au urcat azi în spatele lor, cum scria Emil Dandea.

– Erori de apreciere se fac mereu. Judecata de gust e nesigură. Oricine poate greşi. Păcătuiesc nepedepsiţi şi editorii, şi criticii – spune Valeriu Gherghel. Care crezi că va fi destinul operei tale?

I.Ş.: La întrebarea aceasta e uşor de dat un răspuns, citându-l pe Eminescu: „Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,/Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,/Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,/Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari/Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,/În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă”. Şi tot ar fi bine, fiindcă ar putea fi şi mai rău.

– La 80 de ani, Ilie Şandru e activ – şi în viaţa culturală, şi la masa de scris. Care sunt visele restante ale lui Ilie Şandru?

I.Ş.: Ei, Doamne, se mai poate vorbi oare de vise la vârsta mea? Dacă e vorba doar de cele „restante”, acestea sunt cu nemiluita, dar ele vor rămâne pentru totdeauna doar… vise. Am amintit deja că eu am îndrăznit să public prima carte de autor abia la vârsta de 60 de ani. Adică vârsta pensionării. E drept că am mai lucrat încă 18 ani şi în toată această perioadă am încercat să mai recuperez ceva din timpul pierdut. Nu am reuşit şi nici nu voi reuşi, cu toate că într-o perioadă de 20 de ani am scris şi am publicat aproape tot atâtea cărţi. Aş fi putut scrie încă cel puţin pe atâtea!

Aşadar, la vârsta aceasta, de octogenar, chiar dacă mai sunt, cum spuneţi, activ, sunt fiindcă încă Dumnezeu văd că nu mă prea are la suflet, aşa că, cel puţin deocamdată, m-a lăsat în pace, în privinţa chemării… Scriind aceste rânduri, mi-am amintit de o glumă. Undeva, la o mănăstire, stătea la soare un călugăr bătrân. Intrând episcopul locului în mănăstirea aceea l-a văzut şi a trimis pe cineva să-l întrebe cine e şi ce face acolo? Cel trimis s-a dus, s-a interesat şi s-a întors ca să-i pună episcopului că e un călugăr bătrân şi nu face nimic, stă la soare. Episcopul l-a trimis înapoi să-l întrebe câţi ani are? A spus că are 100, i-a spus trimisul episcopului. Acesta l-a trimis iarăşi înapoi, să-l întrebe ce are de gând să facă? Trimisul s-a întors cu răspunsul: Preasfinţite, mi-a spus că vrea s-o-nceapă pe a doua!.. Eu la cea de-a doua încă nu mă gândesc!… Singurul gând pe care îl am acum este legat de buna organizare şi desfăşurare a celei de-a XVIII-a ediţii a Zilelor Miron Cristea, care va fi în iulie, când, după cum ştiţi, la Topliţa îşi vor da întâlnire mulţi oameni importanţi, personalităţi ale culturii şi ştiinţei, din ţară şi de peste hotare, aşa cum s-a întâmplat la cele 17 ediţii de până acum.

Interviu de Nicolae BĂCIUŢ

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.