Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Desfăşurat sub semnul dramaticului, virajului spre obştesc – campania de „orientare asatului pe făgaşul ogorului fără de haturi”(=colectivizare) – nu i-a lipsit nici latura tragi-comică.
Omul era lămurit ce va să vină, presimţea că altă ieşire nu există; nu înseamnă că era şi convins, în pofida campaniei agresive de lămurire susţinută de propagandişti obedienţi şi semidocţi, vânduţi regimului roşu. Drept pentru care îşi agăţase speranţa de paiul înecatului: caii! Să le dea totul, nu şi caii. În ei îşi punea nădejdea de supravieţuire, în înţeles material. Un pretext doar, nesustenabil în faţa zbirilor.
Regia – bine pusă la punct în „spectacolul colectivizării”. O demonstraţie de „belşug” cu uz didactic: bucate şi udătură, aduse dintr-un sat unde ţăranii „se deşteptaseră cu un ceasmai devreme”. Păşiseră, în urmă cu un deceniu, pe „drumul adevăratei prosperităţi”. Un ospăţ în lege (bahică), încins taman pe scena căminului cultural. Ca un spectacol, ce şi era! Ce alt mai solid (şi lichid) argument pentru candidaţii la despuierea ţăranilor de avere?! „Belşugul şi prosperitatea” generos revărsate din cratiţe şi damigene – „Vedeţi? Noroc” – „Noroc!” – în vieţile„harnicilor colectivişti”care „s-au conştientizat”asupra rosturilor„vieţii noi”. Numai că, ardelean încăpăţânat, omul s-a decis doar după un răstimp de grea cumpănă; prea lămuriţi nu erau nici lămuritorii… A semnat, în cele din urmă, cu noduri în gât: „Ducă-se pe pustii şi caii!”. Era prea târziu! Damigenele secate, bucatele evaporate! A înghiţit în sec. De pe masa prezidiului se mai putea servi doar „desertul”, cu gust amar: cereri de adeziune!
Alt episod, în „scenografia” Sfatului Popular dintr-o aşezare harghiteană. După ceasuri lungi de lămurire, (ne)lămuritul se cere afară. I se îngăduie, urgenţă fiind, ca şi colectivizarea. Diferenţa e că în budă se intră ori se cade individual. În secret, este urmat de „tovarăşul Conn”, nu cumva, Doamne fereşte, să-şi facă seama creştinul, tocmai acolo unde „şi regele merge pe jos”, de unul singur. Nu ar fi fost primul sustras colectivizării, odată ajuns sau împins „în budă”.
– Să intru? Să nu intru?, monologa, cu voce tare, „deliberând” între două opinteli, omul, mai constipat de felul lui.
– Intră, fiule, intră!, aude vocea providenţei, Conn pe nume.
Acum, după decenii de umilinţe, se ieşea. Asaltate zilnic de petenţi nedreptăţiţi, cucoanele specialiste în „disipareaobştescului” şi cultivarea de haturi pe ogoarele patriei, angajate ale prefecturii, s-au pensionat una după alta, convinse că au scăpat de mizerii. Decolectivizarea se derula cu viteza de înaintare a maşinilor în trafic pe „Autostrada melcilor” Braşov-Comarnic, apogeu al înşelătoriei naţionale şi al furăciunii la nivel înalt, în vremuri noi, neeliberate de metehne vechi.
Petenţii jefuiţi de moştenirea părintească de către „ciocoi” care speculau meandrele şi tertipurile noii legi erau ciorchine la uşa cucoanelor, fără prea multe şanse. Hoţia este mult mai pricepută decât cumsecădenia, dispunând de un arsenal de viclenii pentru escamotarea unei legi – două de fapt, Legea 14 şi „Legea Lupu” din 2000, emanată spre a face lumină, ducând în derizoriu buna intenţie a unui fruntaş ţărănist cu numele animalului de pradă. N-a făcut, mai mult a tulburat şi a învolburat apele. După resuscitarea şi tresărirea fugară a speranţei, la capătul răbdării şi al timpului lor terestru, amăgiţi încă o dată, foştii ţărani, truditori şi iubitori ai pământului, se retrăgeau într-o lume fără dureri, cum îi învăţa Credinţa, „în loc cu verdeaţă”, teritoriu nedefinit, unde îşi aveau „cetăţi stătătoare”, cu girul veşniciei. Minţit şi înşelat trei decenii, întoarcerea acasă a pământului lor nu-i mai afla pe cei mai mulţi la adresele ştiute, nici în casă, nici în ogradă. Nici rarii supravieţuitori nu s-au bulucit să-l revendice. Nu uitaseră nici o clipă de visare că „pământu–i greu”, că ţărănia-i aspră, pretinde trudă şi renunţări. Şi-apoi, nu mai aveau nici inventar, nici forţă de muncă. Obştescul, avuţia „ceapeului”, multă-puţină, de la caz la caz, a fost prăduită de indivizi lacomi, care nu se grăbiseră la constituirea inventarului întovărăşirii la momentul rechiziţiei forţate, fiind, din moşi-strămoşi, gospodari slabi, categoria „târâie-brâu” sau „zgârie-brânză”. Prin jaf organizat, s-a furat tot ce era de furat, s-au distrus instalaţiile grajdurilor moderne, fie de electricitate, fie de furajare sau de adăpători automate. Construcţiile care nu au apucat să fie demolate, bârnă cu bârnă şi scândură cu scândură, au fost acaparate de prima promoţie de şmecheraşi profitori ai noului regim „democratic”. Locatarii grajdurilor, indiferent de specie – vită, cal, oaie, porc – fuseseră din prima disipate, adică „privatizate”. Prea puţine se întorseseră la grajdurile de unde plecaseră animalele târâte „pe culmile belşugului”, colectivizate.
După ce au adăstat răbdurii pe la uşile cabinetelor medicale, implorând doctorii „să-i cate”, să le mai dreagă bătrâneţile, s-au crezut pentru o clipă la capătul unui coşmar. S-au frecat la ochi, s-au scuturat de rău precum calul năzdrăvan din poveste, şi-au oblit statura. O clipă, s-au crezut eterni, uitând că anii şi-i numără cu 80. Nu a încremenit timpul; chiar dacă relua o buclă greşită, ceasul mergea înainte, bătea cu aceeaşi încăpăţânare Timpul Destrămării. Înşelaţi încă o dată, pentru ultima oară, s-au retras discret, aşa cum au venit şi au vieţuit, în cronica de pământ a satului. Sperăm că măcar Acolo şi-au aflat liniştea şi odihna! Acolo unde „nu este nici durere, nici întristare, nici suspin.”„O fi mai bine, musai, acolo, trebe că-i mai bine, că nime nu s-a mai înturnat aici!”, se consolau cei rămaşi pe pământ.
Păcăliţi şi de orăşenii lor, fiii rătăcitori pe alte drumuri, dezertori în ultimă instanţă, întorşi cu gând hain să le prade agoniseala, să ia pământul în posesie şi să-l vândă… tot lor, flăcăilor octogenari care chiar l-au iubit, punând suflet peste trudă. Înrădăcinaţi în alte locuri şi rosturi, succesorii, fii rătăcitori prin lume, nu tânjeau după o viaţă de trudă şi de sacrificii, aveau alte „proiecte” şi „joburi”. Înlocuiseră cu cravata de domn cravata roşie de pionier, iar cucoanele lor îşi acopereau coafura cu pălăriuţe de paie şic, la ştrand, spre a le proteja de „Sfântul Soare”. Oricum, ţinuta vestimentară nu mai cadra cu „râcâirea” pământului. Deprinşi să se tot smiorcăie, nemotivat de multe ori, până şi ultimul dintre ei ducea un trai mai bun decât al părinţilor şi al străbunilor, târâţi şi în două războaie devastatore, de parcă războaiele locale nu le-ar fi fost de ajuns. Bătrânii ar mai fi murit o dată, văzând cum pământul lor pleacă de-acasă, înstrăinat de către urmaşii „domni” de la oraş, pe care tot comuniştii îi îndepărtaseră de sat.Odiseea încă nu ajunsese la final. Tânjind după un trai mai omenos, mulţi dintre urmaşi au întors spatele şi ţării. Unora le-a surâs norocul, altora… sclavia, în noua calitate de căpşunari sud-europeni sau culegători de sparanghel nemţesc. Peisajul nu a rămas pustiu. 40% din pământul „scump şi sfânt” al patriei s-a înstrăinat, cumpărat pe nimic de speculanţi, inclusiv socio-politici, din ţări în care se stabileau românaşii, culegându-le căpşunile şi săltându-le PIB-ul. Din nefericire, nu rămânea în urmă doar pământul părinţilor; abandonate fiind şi propriile progenituri, „uitate” în faţa televizorului, instrument sau „divais” devenit baby-sitter. De-acum, veneticii ne învăţau cum să facem pâine sau brânză – îndeletniciri cu mari state de serviciu ale românului – după ce tovarăşii instructori de partid de la raion sau judeţ, care, cu puteri discreţionare, ştiau, dispuneau şi impuneau totul migraseră în istorie.
În contextul retrocedărilor, sub deviza nenorocită „restitutio în integrum”, descendenţi reali sau falşi ai foştilor grofi unguri, veleitari avizi de moşteniri necuvenite, sau ai „optanţilor” despăgubiţi în aur de Statul Român după Marea Unire, s-au aruncat ca nişte vulturi de pradă asupra pământului românesc. Prin inginerii juridice, cu complicitatea unor „cozi de topor”, sute de mii de hectare de pământ şi de pădure au fost atribuite unor escroci ce nu aveau habar nu doar de România, dar nu erau capabili să situeze nici Ungaria pe o hartă, sau unor succesori ai criminalilor de război condamnaţi de instanţe internaţionale! Înstrăinate şi proprietăţi răscumpărate cu aur de statul român după Marea Unire! Succesorii adevăraţi sau impostori ai „optanţilor” anilor ’20 erau acum loviţi de cea mai cruntă amnezie. Sigur, conform principiului nemernic „cine-mparte parte-şi face”. De pe lista prădătorilor îmbuibaţi, dar veşnic nesătui nu lipseau „ciocoii noi” ai noii democraţii „originale”, nume de politicieni ascunşi prin parlament, votaţi în draci de electori turmentaţi, sau căţăraţi până la vârf de guvern, indivizi grobieni şi semidocţi cu alură de cioclu, acaparând şi atribuindu-şi cu nesimţire zeci şi chiar sute de hectare de teren agricol sau de pădure în aşa-zisele rezervaţii naturale sub veghea unei justiţii părtinitoare, mereu cu ochii legaţi, dar inadmisibil de gras retribuită, în pofida prestaţiei mediocre, mizere.
Prost e cine dă, nu cine cere!
Una dintre priorităţile instituţiei prefectului era întoarcerea pământului acasă, inclusiv în varianta scriptică. Faimoasele şi mult disputatele titluri de proprietate, contestate adesea vehement şi în instanţă, le semna prefectul. Acţiunea s-a extins pe mulţi ani, nefinalizată nici până azi. O secţie special înfiinţată, angajând specialişti cât de cât, femei mai toate, săpa cât e ziulica de lungă a funcţionarului public spre a lămuri situaţia. Dar, se vede, decolectivizarea era cu mult mai dificilă şi mai laborioasă decât împreunarea forţată a pământului – „munca de lămurire” a agenţilor veroşi, dotaţi mai puţin cu argumente convingătoare, deşi bine înarmaţi ideologic, inclusiv cu armament de război… Nu doar într-un caz au scos din toc pistolul rusesc, iar nelămuritul cădea ca un câine la margine de drum sau de hat, îmbrăţişându-şi pentru ultima oară şi adăpând cu sânge pământul său, moştenit din vremuri nemaiştiute, cu acte doveditoare răspicate, sau cumpărat, cu sacrificii numai de ai lui ştiute, dar de regulă fără acte de transfer al proprietăţii.
Colectivizarea a fost declanşată în martie 1949. Adeziune cinică: „De bună-voie şi nesilit de nimeni”, reiterând sloganul rostit de împricinaţi în faţa ofiţerului stării civile. Diferenţa era că acolo rostirea era de regulă sinceră, nelipsind nici excepţiile mânate de interese. Ezitanţii erau înfometaţi, impunându-li-se cote împovărătoare. Care opuneau rezistenţă, erau declaraţi sabotori şi agitatori. Proces îndelung, a presupus 13 ani, răstimp în care 80.000 de nesupuşi au fost aruncaţi în puşcăriile patriei, fără judecată, fără proces, cel mult un proces sumar şablon. În decembrie 1957, adjunctul ministrului agriculturii comanda personal reprimarea revoltei ţăranilor răsculaţi la Vadu Roşca, Vrancea. Bilanţ tragic: 9 morţi, 48 de răniţi. Cine era nemernicul, reiterând tratamentul unui general aplicat ţăranilor răsculaţi în urmă cu 50 de ani? Tovarăşul Nicolae Ceauşescu! Fiu de ţăran, dintr-o familie numeroasă şi sărmană. Tovarăşul Dej îşi mustra protejatul imprudent. L-a şi sancţionat: promovat urgent şef al Direcţiei Politice a Armatei şi adjunct al ministrului Apărării, NKVD-istul Emil Bodnarenko, „autohtonizat” sub numele Bodnăraş.
Colectivizarea se finaliza în Anul Domnului 1962.
Decolectivizarea continuă…
Mihai SUCIU
