Informația Harghitei – jurnal independent singurul jurnal independent editat în limba română din județul Harghita
Pe marginea unei dezbateri
E interesant că soluţii privind gestiunea minorităţilor, mai viabile decât umilitoarele pertractări şi târguieli ale partidelor actuale sau decât eşuata multiculturalitate europeană a dat şcoala sociologică românească din perioada interbelică. O parte din acestea, asezonate cu contribuţii proprii, se regăsesc în studiul „Managementul minorităţilor din România” (autori: prof. univ. dr. Radu Baltasiu, dr. Ovidiana Bulumac, Cătălin Stancu), care a constituit tema unei dezbateri la ediţia a XXI-a a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei: Istorie, cultură, civilizaţie” de la Izvoru-Mureşului. Studiul numit are ca punct de plecare tocmai efervescenta retortă de idei a sociologiei interbelice româneşti, lucru accentuat de prof. Radu Baltasiu: „Pornim de la ideile lui Anton Golopenţia despre administrarea statului, care a fost cel mai pragmatic din Şcoala de sociologie de la Bucureşti din perioada interbelică, pe ideea de administrare, de guvernare. El a introdus şi statistica în arta guvernării – azi încă suntem la mare distanţă – e vorba despre o manieră de integrare a statisticii cu administraţia la care noi nici nu putem să visăm. A făcut marea eroare de a se pune la dispoziţia autorităţilor comuniste, care l-au lichidat.
El are mai multe pagini despre gestiunea minorităţilor, face parte din acea generaţie nouă care a realizat că după făurirea ca stat a României Mari, mai lipseşte unirea în inimă, unirea interioară, unificarea socială, apariţia societăţii unitare sau unificate mai exact. Trebuie spus că România – stat federal nu este o noutate, el a fost lansat de Germania nazistă într-un corpus foarte coerent, nemţii au trimis aici inspecţii şi au ajuns la concluzia că România trebuie să se federalizeze. Întâmplarea face că elitele româneşti de la acea vreme veneau în întâmpinarea problemelor şi le dădeau soluţii româneşti, Golopenţia şi-a dat un doctorat în Germania cu unul din arhitecţii ideii de Românie federală şi s-a dus direct la sursă, combătând-o. El a încadrat geopolitic toată problema, a propus soluţii statului român, serviciilor secrete; Securitatea când a aflat de ele l-a pus să le scrie, după care l-a pus în regim de detenţie spre lichidare fizică – asta e mărturia de la CNSAS. Era naiv oarecum, a avut posibilitatea să rămână în străinătate cu Mircea Eliade, dar a ales calea lui Mircea Vulcănescu, murind în închisoare”.
Iată o scurtă caracterizare a lui Anton Golopenţia din Enciclopedia valorilor reprimate – Războiul împotriva culturii române, volumul II, amplă lucrare coordonată de Ilie Bădescu şi Mihai Ungheanu, ea înseşi reprimată în contemporaneitate de semizeii reinterpretărilor, demitizărilor şi reaşezărilor istorice şi culturale: „Chiar fără să-şi fi scris marea operă, studiile sau cercetările sale, împrăştiate prin diferite publicaţii ale vremii (…) dau seama de capacitatea uluitoare a uneia dintre minţile româneşti cele mai sclipitoare din perioada interbelică. Anton Golopenţia a atacat problemele societăţii româneşti în întregul ei, dar a întârziat – căci istoria i-a luat-o înainte – în premisele analizei (statistică, demografie, sociologie etc.). Sociologia politică şi geopolitica erau, în acest veritabil crescendo, cele care ar fi trebuit să dea măsura uriaşului său talent: Anton Golopenţia a demarat ca statistician şi demograf pentru a fi un eminent sociolog, şi a fost sociolog pentru a deveni remarcabilul gânditor politic şi geopolitic de mai târziu”.
Pe lângă alte preocupări, Golopenţia organizează şi conduce o amplă cercetare a românilor de la răsărit de Bug, scrie monografia Românii din Timoc, studiază Transnistria sub raport etnic, demografic şi economic. Are şi un studiu concret dedicat maghiarilor din Transilvania. Cităm mai departe din lucrarea „Managementul minorităţilor din România”, text ce are ca punct de plecare ideile lui Golopenţia: „Minorităţile pot fi gestionate prin trei modalităţi: ca instrument, ca scop-în-sine sau ca grup-punte.
În primul caz, minorităţile sunt instrumentalizate în raport cu un scop ce poate fi străin de logica intereselor lor. Minorităţile instrumentalizate sunt integrate în ceea ce numim management al discursului. Aici, puterea o are cel ce deţine controlul asupra definiţiilor spaţiului social în privinţa a ceea ce: este minoritar (şi trebuie protejat); cine poate fi naţionalist şi cine nu, aşa-numitele „naţionalisme bune” şi „naţionalisme rele”. „Naţionalismele bune” sunt integrate în „discursul european” (al „drepturilor fundamentale”), în timp ce „naţionalismele rele” sunt asociate „naţionalismului comunist”; organizarea fluxurilor economice, educaţionale, culturale.
În general, minoritatea managerizată la nivel de discurs va fi inclusă într-un program de acoperire privilegiată media, care va căuta să asigure legitimitatea acţiunilor desfăşurate în numele acesteia. Managementul discursului în zona minorităţilor va fi unul încărcat ideologic, în sensul că orice altă paradigmă va fi stigmatizată. Odată dobândit controlul asupra definiţiilor spaţiului social, acţiunea politică va fi nevoită să înglobeze „definiţiile bune” în actul de guvernare, până la nivelul administraţiei locale, al facilităţilor fiscale, al prevederilor legislative cu privire la educaţie ş.a.m.d.
În cel de-al doilea, minorităţile constituie finalitatea directă a politicilor în care sunt implicate. Minorităţile scop-în-sine reprezintă tot o formulă de abordare ideologizată, în sensul că grupul respectiv nu este privit ca parte a ansamblului social lărgit din care face parte, ci, mai degrabă, ca element aflat în opoziţie cu societatea majoritară. Minorităţile scop-în-sine sunt adeseori managerizate prin raportul–opoziţie minoritate-majoritate, cu accent pe discriminarea pozitivă a „minorităţii”, nu de puţine ori în cadre care pot antagoniza „majorităţile”, prin aceea că tind să înlocuiască principiul competenţei ca factor de mobilitate socială cu principiul discriminării etnice. Or, progresul social este în bună măsură dependent de abilitatea de a gestiona probleme şi de a oferi soluţii, deci de competenţa profesională, nu de apartenenţa etnică. În momentul în care angajările în sistemul administrativ şi economic sunt insuficient structurate după ierarhia competenţelor, atunci însuşi scopul discriminării pozitive (protejarea identităţii etnice şi culturale) va avea de suferit. Opoziţia majoritate-minoritate şi teza discriminării sunt deci elementele unui management care este apreciat de unii ca fiind în bună parte revolut, numit multiculturalism. Nu întâmplător, marile puteri occidentale au început din 2009 să reconsidere problema: l primul-ministru australian Kevin Rudd declara că „imigranţii, nu australienii trebuie să se adapteze” la societatea australiană l la rândul său, preşedintele Franţei, în acelaşi an, afirmase că „multiculturalismul a eşuat” l Angela Merkel, cancelarul Germaniei, proclama „că multiculturalismul sau Multikulti, cum îi spun germanii, a eşuat total”. În acelaşi timp, „ministrul-preşedinte al Bavariei… arăta la aceeaşi întrunire (a Uniunii Creştin-Democrate şi a partidului său)… că cele două partide sunt dedicate unei culturi germane dominante, nu multiculturalismului” l în 2011, primul-ministru al Marii Britanii, David Cameron, „a anunţat eşecul politicilor de integrare a cetăţenilor musulmani”: „Cu multiculturalismul statului am încurajat diverse minorităţi să locuiască separat unele de altele şi de restul populaţiei… Trebuie să renunţăm la toleranţa pasivă a anilor trecuţi. Avem nevoie acum de un liberalism activ, în forţă”.
Observăm, iată, că, în mai puţin de trei ani, perspectiva politică asupra minorităţilor s-a schimbat radical, cel puţin la nivel discursiv. Minoritatea scop-în-sine, componentă a paradigmei multiculturale, a societăţii-pastişă de comunităţi alăturate, s-a dovedit a fi neviabilă ca proiect de coeziune socială, iar statele puternice, democratice au fost primele care au recunoscut aceasta”.
Dăm mai departe cuvântul profesorului Baltasiu, care la dezbaterea de la Izvoru-Mureşului a detaliat: „Minoritatea instrumentalizată este un element de discurs al unei ţări străine pe teritoriul României, în cazul de faţă. Discursul poate fi manipulat, sunt tehnici întregi, o bună parte din psihologia socială, logică, filozofie, psihologie au aplicaţii foarte precise în acest sens, din păcate ignorate în România, dar statele care se respectă le cunosc foarte bine; noi am abandonat aceste preocupări, am mai discutat despre pierderea controlului asupra discursului: a fi naţionalist român e rău, a fi naţionalist de altă factură e bine. Nu e nici o problemă că pui statui cu fascişti în Harghita-Covasna, dar dacă pui români e rău, acesta-i mesajul. Cum reuşeşti asta? Controlând discursul. Principalul instrument prin care-l controlezi este minoritatea. Minoritatea manageriată la nivel de discurs are o acoperire privilegiată media, tot ce face ea e bine, tot ce fac ceilalţi e rău, adică au acaparat această sintagmă care în discursul informaţional se numeşte prieten/duşman. Adică tot ce spun ei e bine, tot ce spun ceilalţi e rău şi îi victimizează, ei sunt câştigători victimizaţi şi de asta trebuie să câştige mereu. Cam acesta e raţionamentul pe scurt care se petrece şi acum în acest areal şi nu numai”.
Croşetând pe marginea propriului studiu, profesorul Baltasiu a continuat: „Cea de-a doua abordare, minoritatea scop-în-sine, este tot o abordare ideologică: adeseori realităţile ideologizate sunt foarte coerente şi au succes, e cazul lui Viktor Orbán, doar că abordarea ideologică este diferită de abordarea ştiinţifică, singura care te poate apropia de adevăr. Sigur, din punct de vedere mediatic ei au succes, sunt pe val, din punct de vedere administrativ la fel. Noi suntem satanizaţi şi mediatic. Din punct de vedere administrativ îţi trebuie curaj să vii la o astfel de dezbatere, la care ar trebui să fie foarte mulţi profesori, foarte mulţi tineri. Problema minorităţii ca scop-în-sine introduce următoarea distorsiune: înlocuieşte principiul competenţei ca factor de mobilitate socială cu principiul apartenenţei etnice. În momentul în care se întâmplă asta, teritoriul respectiv este condamnat la înapoiere, deci iată cum istoria îşi ia revanşa. Este adevărat că inteligenţa este distribuită aleatoriu, dar în momentul în care vii cu un principiu administrativ şi discriminezi etnic, atunci ai mai mari şanse să te întâlneşti cu mai multă incompetenţă decât cu competenţa. Principiul discriminării pozitive are ca revers principiul discriminării negative a celorlalţi şi ca urmare integrarea spaţiului în care acest fenomen există într-o spirală a înapoierii, pentru că principalul element care asigură coerenţa economică a unei zone este circulaţia mărfurilor; şi asta e uşor de făcut, pur şi simplu numeri TIR-urile şi vezi ce însemne de judeţe sau ţări au şi vom vedea că această zonă este cvasi-izolată. O dată cu circulaţia defectuoasă a mărfurilor nu circulă nici competenţele, iar mobilitatea socială pe principiul competenţei se opreşte şi economia la fel, apărând alte deformări: creşte stocul de nemulţumire, stocul de conflict interetnic şi aşa mai departe”.
„Maghiarii din România se ghetoizează şi noi îi lăsăm, deşi ghetoizarea afectează demnitatea umană. Oamenii aceştia pun steaguri peste tot, pun statui peste tot în numele unei demnităţi recuperate, dar au un comportament social împotriva a aceea ce ei reclamă, împotriva propriei lor demnităţi. Păi ori eşti mândru să fii cu toţi, ori eşti mândru când eşti numai cu tine! Chestiunea aceasta are costuri economice, trebuie să renunţăm la toleranţa pasivă a anilor trecuţi”, a conchis vorbitorul. (Va urma)
Sinteză de M. GROZA
