Harghiteni cu care ne mândrim. Astăzi: Tófalvi Éva

Una dintre cele mai titrate biatloniste din România şi printre cei mai cunoscuţi sportivi harghiteni este Tófalvi Éva. S-a născut pe 4 decembrie 1978, în Miercurea Ciuc, până în clasa a IV-a a locuit la Harghita-Băi, după care a urmat şcoala din oraş, dar recunoaşte că s-a mutat ca să poată face sport şi să se antreneze. Are peste 20 de ani de activitate sportivă, timp în care a adunat peste o sută de titluri de campioană naţională, 6 participări la Olimpiade (Nagano, Salt Lake, Torino, Vancouver, Soci, Pyongchang), dintre care la 3 a fost şi port-drapelul României.

Următoarea propunere pentru rubrica noastră este biatlonista Tófalvi Éva.

– De ce ai ales biatlonul şi când te-ai îndrăgostit de acest sport? Pentru că activând atâta timp, cred că se poate spune că te-ai îndrăgostit de el…

– Nu eu am ales biatlonul, ci biatlonul m-a ales pe mine. Eram la Predeal, într-un cantonament. Aveam 15 ani, iar Gheorghe Gârniţă, care acum nu mai există, a venit şi a zis hai să vedem fetele din Ciuc cum trag. Şi de atunci am mai continuat câţiva ani.

– Până la acel moment, ce sport ai mai practicat?

– Prima dată am făcut schi alpin şi apoi schi fond. Din schi fond am dat de biatlon. La schi fond mergea binişor, dar pe plan internaţional e mai greu.

– Când te-ai apucat de schi fond?

– În ’89, exact înainte de Revoluţie; pe la 11 ani.

– Mai ţii minte care a fost primul tău concurs internaţional şi dacă ai avut emoţii când ai participat?

– Da, ţin minte. Am fost la Aosta (Italia), la Festivalul Olimpic al Tineretului European, în 1993. Am concurat la schi fond. Nu ţin minte dacă am avut emoţii, deoarece pentru mine Italia era o lume nouă şi eram aşa… wooow; totul ni se părea roz pe vremea aia, mai ales după Revoluţie.

Ştiu că nu m-au lăsat să concurez pentru că eram mult prea tânără, dar până la urmă am fugit ca deschizătoare. Am avut o colegă, Bibi (Biborka Xántus), care a luat locul 3 (la biatlon). Totul era în roz şi probabil că şi asta m-a făcut să vreau să practic şi eu biatlonul pentru că am văzut că se poate.

„Când eşti cu steagul şi ştii că se uită milioane de oameni, e imposibil să nu ai emoţii, să nu te apuce tremuratul”

– Primul concurs la senioare?

– Cred că în ’97, la Cupa Mondială, în Ruhpolding. Apoi în ’98 Olimpiada. Am trecut repede la senioare, pentru că pe vremea noastră, la 18 ani treceai la seniorat, nu era la 21-22 de ani, cum e acum. Deci toată viaţa mea am fugit ca senioară.

– Mai ţii minte când ai câştigat primul titlu naţional la senioare?

– Aşa am ajuns să merg la Nagano. Am bătut toate fetele acasă – era Campionatul Naţional, ţinut la Predeal, şi înainte de Olimpiadă au fost două probe pe care le-am câştigat. Acesta a fost primul titlu de campion naţional la biatlon, iar la schi fond primul titlu l-am luat când eram în clasa a VIII-a, la 15 ani, parcă la 10 km – am bătut-o pe Monica Lăzăruţ, dar nu ştiu cum.

– Câte titluri au mai urmat după aceea?

– Am peste 100 de titluri de campion naţional.

– Participări la campionate mondiale?

– Dacă am fugit 22 de ani la senioare, înseamnă că am vreo 18. Alte 6 prezenţe la olimpiade şi aproape 400 de participări la cupe mondiale.

– Dintre cele 6 ediţii ale JO, care ţi-a rămas cea mai activă în memorie?

– Prima, cea de la Nagano. Pentru că eram tânără şi vedeam totul altfel. După aceea este interesant că mi-a rămas Vancouver. Poate şi pentru că în Canada şi natura este ceva fantastic şi oamenii sunt diferiţi; nu sunt ca americanii, canadienii sunt prietenoşi, dar sinceri, nu zâmbesc şi în spate te înjură. Vancouver mi-a rămas ca o amintire frumoasă.

– Ai fost port-drapelul României la Jocurile Olimpice…

– De trei ori am fost; toată lumea crede că am fost de două ori.

– Cum e senzaţia?

– Atunci ai emoţii. Când eşti cu steagul şi ştii că se uită milioane de oameni, e imposibil să nu ai emoţii, să nu te apuce tremuratul şi toate. Nu pot să descriu, este un sentiment fantastic.

– Din toată cariera îţi aduci aminte de un moment mai inedit?

– Am făcut multe prostii, ceea ce e şi normal participând la atâtea concursuri. Nu am tras un cartuş, aveam ghete de 45 pentru că le uitasem pe ale mele acasă, costumul de fond luat invers. Ştia toată lumea că eu eram omul care mai făcea astfel de gafe.

Cel mai grav a fost la un concurs. Mi-au dat schiurile (pe vremuri austriecii îmi făceau schiurile), le-am dus să le marchez şi le-am pus lângă cele cu care am mers la încălzire, adică cele neceruite. Cu graba şi agitaţia de acolo, şi cu emoţiile, am luat o pereche de schiuri de acolo, le-am pus în picioare şi am plecat în concurs. Vedeam că nu merg schiurile, am înjurat o tură-două, am zis ce schiuri proaste mi-au făcut băieţii ăştia şi în a treia tură, pentru că ningea tare, dau zăpada de pe schiuri şi atunci am văzut că nu sunt schiurile de concurs. Când am realizat ce mare prostie am făcut…

În schimb, când au văzut că nu-mi merg schiurile, ei imediat s-au dus în ţarc şi au văzut că am lăsat schiurile de concurs acolo; numai eu nu ştiam până la a treia tură. Aia a fost cea mai mare gafă pe care am făcut-o.

De la visul unei medalii olimpice, la efortul de a termina cursa

– Care a fost cel mai greu moment din toată cariera ta?

– La Jocurile Olimpice de la Salt Lake City, pentru că m-am pregătit atât de mult încât am intrat în over trening (te antrenezi prea mult şi intri în oboseală). Noi ne aşteptam să vin la medalie, dar eu abia am reuşit să termin cursa, ajungând printre ultimele. Chestia asta m-a lovit tare din toate punctele de vedere pentru că aveam o aşteptare de la mine la JO din America. Nici nu am vrut să mai vin acasă pentru că-mi era ruşine să vin cu acel rezultat.

Cu un an înainte, la Campionatele Mondiale obţinusem locul 6 şi aveam şanse reale la medalie. Numai cu sentimentul hai să facem, m-am antrenat prea mult, am intrat în oboseală şi n-am mai reuşit să ies.

Am trecut peste acest moment, dar mi-a fost foarte greu.

– Şi cel mai frumos moment?

– Câştigarea Cupei Mondiale. Ca sportivă, cel mai frumos moment acesta a fost.

– Când a fost?

– În 2008, în decembrie. Atunci am câştigat prima dată Cupa Mondială. Nici acum nu ştiu cum am reuşit. Eram 113 fete. A fost ca un vis. Şi în ziua de astăzi parcă nu e real, după atâţia ani.

La noi, o Cupă Mondială e mai grea decât un Campionat Mondial pentru că suntem mai multe: nemţoaicele fug cu 6 sportive, norvegiencele cu 6, iar la Campionatul Mondial se fuge doar cu câte 4.

– Câte clasări în top 10 ai la campionatele mondiale şi cupele mondiale?

– Nu ştiu, dar am locul 6, locul 7. 6-7 clasări am sigur.

– Din toată cariera ce regreţi cel mai mult? E tot acel moment Salt Lake City?

– Da, dar după aceea m-am gândit mult la asta şi ce-mi pare foarte rău e că poate trebuia să mă lupt mai mult, să încerc să cer de la federaţie mai mult, să-mi dea mai mult. Să fiu şi mai luptătoare ca să pot să obţin medalia, pentru că acolo s-a dus: poate nu m-am luptat eu destul cu ei să mă ajute.

Asta regret, poate puteam să fiu mai luptătoare. Am fost eu luptătoare pentru că şi la sfârşit ziceau aoleu, dacă tu şi ca antrenoare o să fii cum ai fost ca sportivă, că o să lupţi tot timpul pentru ceva… Asta regret, că poate dacă mă luptam mai tare cu ei, nu să mă cert, ca să-mi dea ce aveam nevoie ca să pot să iau medalia, probabil mă ajutau mai mult.

– Biatlonul cuprinde două părţi: una de alergare şi una de tras cu arma. Care dintre ele îţi plăcea mai mult?

– Nu pot să aleg. Să tragi e mai uşor, dar trebuie să fii mult mai atent. La alergare, ideea e să tragi la maxim de tine. Sunt două lucruri foarte diferite. La una trebuie să te concentrezi 110% dacă se poate. Dacă nu-ţi merge tragerea, atunci e mai grea decât alergarea. Când alergi vine momentul în care simţi că nu mai poţi, treci de faza aia şi alergi mai departe până intri în sosire, până pici.

– Te faci antrenoare?

– Acum suntem în discuţii cu municipalitatea să vedem ce reuşim să facem, ca să am un salariu normal cu care pot să stai doar lângă sportivi, nu să faci şi alte lucruri. Să vedem ce mi se oferă. Dacă nu, atunci nu.

„Toată lumea vorbeşte ce prost ai fugit, dar nimeni nu te întreabă de ce eşti răcit de două săptămâni, de ce nu poate cineva să-ţi dea medicamentele de care ai nevoie”

– Crezi că în viitor vom mai avea performanţă în biatlon?

– Eu sper, pentru că şi noi avem copii ca alţii. Dar noi trebuie să ne punem mai bine lângă ei, să-i ajutăm mai mult şi financiar, să aibă totul pregătit ca atunci când se pun la start să fie la egalitate cu cei din Franţa, Norvegia sau Germania; cât de cât egalitate, pentru că acum suntem rămaşi mult în urmă. Nimeni nu vede câte lipsuri avem, dar trebuie să aducem biatlonul la un nivel mult mai bun, să aibă ei tot ce trebuie, când se pun la start să simtă că au toate şansele, că pot să bată, că au aceleaşi schiuri şi acelaşi antrenor şi doctor. De ce să nu putem? Nici noi nu suntem mai prejos decât ei.

– În special la sporturile de iarnă au fost multe discuţii legate de pregătirea sezoanelor şi că în România nu prea sunt condiţii. La biatlon cum se prezintă situaţia?

– Avem aceeaşi problemă. Avem lipsuri din toate punctele de vedere. Şi antrenorii ar trebui să meargă să mai facă pregătiri în străinătate. Pentru că şi antrenorii cei mai mari participă tot timpul la cursuri de pregătire, sunt la curent cu noutăţile, ce s-a mai găsit, ce nu ne mai ajută, ce ne ajută. La noi nu se face asta, n-am avut niciodată un doctor, un masor bun. Toată lumea vorbeşte ce prost ai fugit, dar nimeni nu te întreabă de ce eşti răcit de două săptămâni, de ce nu poate cineva să-ţi dea medicamentele de care ai nevoie, injecţiile.

Am avea multe de schimbat la toate sporturile din România.

– Concurând atâţia ani, cred că iarna tot timpul ai fost pe drumuri. Cum ai suportat această distanţă de casă?

– Bine, pentru că tot timpul mi-a plăcut să călătoresc. În ultimii ani a fost mai greu, pentru că am văzut că mamei îi e greu singură acasă şi am început să simt dor de casă, dar înainte n-am avut problema asta; ştiind că totul e bine acasă, eram liniştită.

Consemnare de LIVIU CÂMPEAN

 

Comentarii:

comentarii