Harghiteni cu care ne mândrim | Informația Harghitei - jurnal independent
duminică , 18 noiembrie 2018
Home » Societate » Harghiteni cu care ne mândrim
Harghiteni cu care ne mândrim

Harghiteni cu care ne mândrim

Astăzi: Vladimir Proca, de la Robin and the Backstabbers

De-a lungul timpului, judeţul Harghita a dat mai multe formaţii de muzică rock care au fost apreciate în ţară în rândul iubitorilor acestui gen de muzică. Dar parcă nici una nu a avut un asemenea succes cum îl are Robin and the Backstabbers. Chiar dacă membrii formaţiei sunt din mai multe localităţi din ţară, la toate concertele spun că vin din Miercurea Ciuc. Aceasta şi pentru că doi dintre cei șase membri sunt harghiteni: fraţii Proca, Andrei (voce şi chitară) şi Vladimir (tobe) – ceilalţi membri ai formaţiei sunt Andrei Fântână, Eugen Nuţescu, Florentin Vasile şi Radu Moldovan.

Formaţia, înfiinţată în Capu Corbului, un sat din comuna Corbu, la iniţiativa vocalistului şi chitaristului Andrei „Robin” Proca, a adoptat un stil pop rock, iar până acum are scoase două albume – Stalingrad şi Arhanghelsk, dar şi vreo 10 videoclipuri.

Pentru astăzi vă propunem să facem cunoştinţă cu cel mai mic dintre fraţii Proca, Vladi, urmând ca în numărul următor să-l descoasem şi pe liderul formaţiei Robin and the Backstabbers.

Pentru că nu avea răbdare pentru partituri clasice, a ales tobele

– Cât de mult te-a influenţat fratele tău în alegerea pe care ai făcut-o, aceea de a te apuca de muzică?

– Când eram la Ciuc, Andrei cânta în trupa lui de liceu, Nivelzero, eu eram mare fan, însă nu cântam la nici un instrument. Odată mi-a spus Ştefan, vocalul trupei lor: „Băi, taică-tu a cântat, frate-tu cântă, e clar că-ţi place şi ţie, de ce stai degeaba?” – „A, chiar!”.

Nici măcar n-am simţit-o ca o alegere, a fost o încercare firească, ca un făcut.

– De ce tobe?

– N-a fost prima imagine pe care o aveam în cap atunci când mă imaginam cântând, recunosc. Însă nici nu avusesem prea multe opţiuni la-ndemână aşa că prima dată m-am apucat de pian şi chitară. De pian m-am lăsat destul de repede (din păcate!), iar profesorul de chitară de la şcoala de muzică a ajuns să mă cheme la el acasă să cântăm AC/DC la chitară electrică. Şi-a dat seama repede că n-aveam răbdare de partituri clasice. M-am apucat de tobe fără să-mi propun nimic, doar exploram posibilităţile, mă distram. Mă simţeam atras de acel sentiment din spatele tobelor, de posibilităţile infinite pe care le oferă mişcarea beţelor, de felul în care te poţi concentra într-o repetiţie aproape hipnotică a unor ritmuri şi de cum poţi exploda într-o tornadă de sunete care pun în mişcare tot aerul din cameră.

– Când încă erai la liceu aveai tobele într-un cabinet al unui profesor. Ai şi exersat acolo? Dacă da, s-a întâmplat să începi să baţi la ele şi să vină cineva să-ţi spună că deranjezi?

– Da, erau acolo toate instrumentele trupei noastre. Era un mic muzeu de obiecte tradiţionale care fuseseră înghesuite cu minimul de respect cuvenit din partea noastră într-un colţ ca să facă loc Altor Obiecte Mai Zgomotoase. Uneori deschideam uşa în pauza mare ca să facem pe grozavii. Cu câţiva ani înaintea noastră, Nivelzero cântaseră un concert întreg în pauza mare care umpluse tot coridorul de oameni. Cumva, tot respectam tradiţia.

Alteori, însă, când rămâneam singur în toată clădirea aceea până seara, cântând singur la tobe, ieşind să mă plimb pe coridoare, parcă ieşeau toate fantomele care-n timpul zilei se ascundeau de noi toţi. Le speriam lovind tobele şi mai tare. Da, acolo am început să cântăm.

Intrarea în formaţie

– Andrei te-a chemat în formaţie sau te-ai oferit tu?

– Cred că a fost un fel de „ştim că aşa o să fie”, dar nici n-am vrut să mă cheme-n trupă doar pentru că sunt fratele lui mai mic. Multă vreme l-am încurajat să-şi cânte compoziţiile într-un fel sau altul, fie şi fără mine, eram pur şi simplu un fan al muzicii pe care o face el. Dar eu de-abia aşteptam şi, când într-un final ne-am apucat de cântat împreună, a fost un sentiment superb că ceea ce facem e potrivit.

Uneori am avut şi mici „audiţii” pentru post: la noi acasă, la Ciuc, când m-a luat Andrei deoparte şi-mi spunea „ia, fii atent, poţi să urmăreşti tobele astea şi să cânţi deodată cu ele?” şi îmi punea să ascult melodia Ghost Stories a lui Sting. Altădată a fost la sala de repetiţii când m-a auzit exersând March of the Pigs de la Nine Inch Nails şi mi-a spus că dacă-mi iese, e de bine.

– În majoritatea cazurilor, vocalistul formaţiei e cel mai adorat de către fani, mai ales când vorbim de fetele din public. Cu toate acestea, ţin minte că atunci când aţi cântat prima dată în Miercurea Ciuc, pentru că era la puţin timp după ce ai absolvit liceul, erai mai cunoscut decât Andrei, astfel că tu ai fost în centrul atenţiei, toţi (şi mai ales, toate) strigându-ţi numele. Ce ai simţit?

– „NA!”.

– Ai un toboşar preferat? Sau a fost un toboşar care să te fi inspirat în alegerea instrumentului?

– Cel mai potrivit ar fi să încep cu Cosmin Bălaj, prietenul meu din copilărie şi cel cu care m-am apucat de cântat în liceu (împreună cu Edi Antal, Andrei Erdei, care acum are trupa sa numită DayDay, Aron Dimen la bas şi uneori şi cu Robin).

Cosmin e cel care, fără să-mi fi spus vreodată că plănuieşte să facă asta, şi-a cumpărat un set de tobe care, împreună cu chitara şi amplificatorul meu, ne-au pornit la drum. Am început să cânt şi eu la tobe, cânta şi el la chitară, făceam schimb tot timpul, eram ca-ntr-un vis fără margini în care descopeream mereu câte ceva nou şi învăţam unii de la ceilalţi. Toboşarii care-mi plăceau cel mai mult pe-atunci (şi tot ei au cam rămas) sunt Matt Cameron de la Soundgarden, Jimmy Chamberlin de la Smashing Pumpkins, Dave Grohl de la Foo Fighters/Nirvana, Abe Cunningham de la Deftones, Josh Freese, care a cântat cu Nine Inch Nails, Arthur Hompoth de la Nivelzero, pe-acolo. Edi e cel mai mare fan Stewart Copeland şi The Police etc. Cu cât trece timpul cu-atât realizez câte sunt de-nvăţat, cât de imens este universul muzicii, în câte feluri şi culori trăieşte.

Au văzut pentru prima oară un videoclip cu ei alături de liderul trupei The Constantines

– Care a fost cel mai frumos concert pe care l-aţi susţinut? Sau care vi s-a părut cel mai de succes…

– Cele mai frumoase concerte sunt întotdeauna cele la care publicul este deschis şi ne acordă o şansă sinceră, atunci cu atât mai mult ne străduim să îi purtăm într-o călătorie. Dacă ar fi totuşi să numesc câteva, de distracţie, în nici un fel de ordine: primul concert de la Tg. Mureş, când erau atât de mulţi oameni înghesuiţi care săreau încontinuu că picura condens de pe tavan; concertul de la terasa din Curtea de Argeş, când oamenii ne-au ajutat să strângem instrumentele din calea furtunii în timp ce cântau cât îi ţineau plămânii refrenul de la „Vânătoarea regală”; cântarea de la Viscri, în curtea unui localnic pe o scenă construită de tâmplarul din sat, concertul de ziua tatei din cinematograful din Ciuc, câte şi mai câte.

– Povesteşte-ne o întâmplare care ţi-a rămas mult timp în minte din cadrul unui turneu sau concert…

– Pentru lansarea primului nostru album în 2012 am vrut să facem ceva deosebit, aşa că i-am scris o scrisoare unui om pe care-l apreciem foarte mult, Bry Webb, liderul trupei The Constantines, din Canada. L-am chemat să cânte cu noi şi a venit. Pe drum, între concerte, am rămas peste noapte la prietenii noştri de la Casa Genesini, undeva lângă Ciuc. Am cântat toată noaptea cu el, a cântat şi tata, cântam cu toţii. El ne turna pălincă în pahare şi râdeam. Când într-un final ne-a luat somnul, noi am mai rămas pe terasă, privind oraşul de la depărtare, acea linie a orizontului atât de familiară. Deodată, iese Bry Webb din camera lui: „Hei, sunteţi la televizor!”. A fost prima (şi singura) dată când am văzut un videoclip de-al nostru la televizor, la emisiunea lui DJ Hefe de pe MTV. Eram acasă la noi, cu un erou muzical lângă noi, privindu-ne la televizor, cu un album tocmai lansat – abia începusem şi deja părea ca un vis împlinit.

– Este viaţa de rocker aşa cum se ştie din filme: multe petreceri (ca să nu zic sex şi alcool)?

– E ca un serial cu multe sezoane, mai degrabă.

– Reuşiţi să trăiţi numai din muzică? Sau aveţi job-uri stabile, iar muzica e un hobby?

– Keith Richards, chitaristul de la Rolling Stones, spunea într-un interviu: „Dacă simţi că asta e pentru tine, continuă să cânţi. Orice ar fi, te vei distra de minune, iar dacă ai şi puţin noroc, poate chiar o să ajungi să trăieşti din asta”. Nimeni nu-ţi garantează că se va întâmpla, dar simt că acesta e adevărul. Am lucrat o vreme cu jumătate de normă într-un ONG şi am mai făcut şi alte lucruri în afara trupei (studii, voluntariat, alte job-uri scurte etc.), dar cu cât acorzi mai multă atenţie unui lucru, cu atât el te va putea răsplăti mai mult, ca o vie la care sapi, tai şi legi. Până acum nu am prea multe motive să mă-ndoiesc de sfatul lui Keith.

Am fost şi norocoşi.

Alt exemplu, mai familiar, a fost reîntâlnirea de anul acesta la Zilele Oraşului Miercurea Ciuc cu toboşarul şi percuţionistul Cserey Csaba. Cântaserăm amândoi şi stăteam la poveşti despre viaţa de artist. La cei 60 de ani ai săi este de un optimism şi o autenticitate ieşite din comun, m-a încurajat şi mi-a amintit că e firesc să ai trăiri de tot felul pe drumul pe care îl urmezi. Uneori e important să auzi cuvinte simple şi luminoase care să facă parte din povestea ta.

Consemnare de LIVIU CÂMPEAN        

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.