Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Harghiteni cu care ne mândrim | Informația Harghitei - jurnal independent
joi , 28 martie 2024
Home » Societate » Harghiteni cu care ne mândrim
Harghiteni cu care ne mândrim

Harghiteni cu care ne mândrim

Astăzi: Robert Tămîrjan

Cel pe care vi-l propunem astăzi pentru rubrica harghitenilor celebri este o dovadă a faptului că orice lucru făcut din plăcere va atrage şi rezultate pozitive. În cazul lui, sportul pe care l-a făcut numai din pasiune i-a adus, până la 20 de ani, un titlu de vicecampion balcanic la juniori (asta deoarece nu exista şi categorie de para), un titlu de vicecampion european, câte un titlu de campion european, respectiv de campion mondial la triatlon de iarnă, un titlu de campion european la cros triatlon şi la cros duatlon şi un titlu de campion mondial la cros triatlon (toate obţinute la categoria para, adică pentru persoanele cu dizabilităţi).

Robert Tămîrjan s-a născut pe 1 februarie 1998, la Miercurea Ciuc…

– M-am născut cu dizabilitate – hemipareză spastică dreapta, îmi spunea Robert. Copilăria mea a fost grea. Am învăţat să merg pe bicicletă pe la 4 ani, dar mult mai greu decât orice alt copil. La vârsta de 6 ani am început să practic hochei pe gheaţă, până la 14 ani, când m-am lăsat din cauza antrenorului pentru că nu m-a mai dus la meciuri, zicând că nu mai contează pe mine, pentru că nu ştie dacă o să am ceva probleme. Atunci am început să merg cu familia în ture cu bicicleta, iar anul următor am mers, din curiozitate şi pentru distracţie, la un concurs desfăşurat în apropiere – la Sf. Gheorghe, competiţie de mountain bike (MTB). La vârsta de 14 ani, într-o categorie de 14-18 ani, nu prea aveam şanse, în schimb, mama mea a câştigat categoria de peste 40 ani şi a prins gustul. Aşa am început să mergem din ce în ce mai mult pe biciclete. Au urmat mai multe competiţii, fără să am rezultate mari, dar prinsesem şi eu cheful şi a început să-mi placă.

– Ţinând cont de handicapul tău, de unde această pasiune pentru sport? Pentru că, îmi imaginez, mulţi copii s-ar fi îndreptat către alte domenii…

– Pentru asta pot mulţumi părinţilor mei: de mic m-au lăsat să fac tot ce am vrut. Chiar dacă aveam problema asta, făceam tot ce face orice copil obişnuit. Cum şi părinţii au făcut sport – tatăl meu mai multe sporturi, mama a practicat handbalul – oarecum sportul era în sânge.

După acel concurs de la Sf. Gheorghe ai început să practici tot mai mult ciclismul…

– Atunci am ajuns la Tuşnad Cycling Team (TCM) şi am început cu antrenamentele mai serios. În primul an a fost mai greu, nu aveam nici rezultate, dar mergeam înainte cu antrenamentele, căpătam rezistenţă. Un an mai târziu, la sfârşitul lui 2014, am ajuns pe primul meu podium. Era o competiţie de mountain bike, la Zemeş. Însă faptul că mereu eram la echipa de mountain bike, nu îi plăcea aşa de mult lui Novák. Fiind echipă de ciclism de şosea a vrut să fac şi eu doar şosea.

Cum ai ajuns în echipă? A contat faptul că şi Novák concura la paraciclism?

– Nu. Atunci eu aveam 14 ani şi la început nici nu mă gândeam să ajung în echipă. Dar eram deja în perioada în care voiam să mă las de hochei şi tot în acel an am fost la primul concurs, la Sf. Gheorghe, apoi am fost aici la concursul de amatori a Turului Harghitei. Acela a fost primul concurs de şosea – era un traseu de la Harghita-Băi până la Trei Cruci şi altul din Miercurea Ciuc până la Frumoasa. Atunci m-a observat actualul manager, un prieten vechi de-al tatălui meu, şi m-a întrebat dacă vreau să fac ciclism. Dacă tot voiam să mă las de hochei, am zis bine, încep ciclismul. Atunci Novák ajunsese acasă de la Jocurile Paralimpice de la Londra şi nu a avut timp să se ocupe de mine, iar antrenamentele cu echipa le-am început din februarie.

Câţi ani ai activat în cadrul echipei?

– Din 2013 până în 2016. În 2015, la jumătatea sezonului, am plecat la o altă echipă, chiar din cauza problemelor cu secţia de MTB. Am ajuns la o echipă de amatori din Bacău, unde aş fi rămas dacă îmi puteau da doar licenţa. Dar era o echipă de amatori şi nu s-au afiliat la federaţie. Cum aveam nevoie de licenţă, am ajuns înapoi la TCT.

Ce rezultate ai avut cât timp ai stat la echipă?

– La juniori am prins câte un podium, mai ales la contra-timp individual în cadrul probei de şosea. La MTB, sezonul 2015, în care am fost la cele mai multe competiţii (22), am câştigat 11 din ele şi numai la 4 nu am ajuns pe podium. În străinătate am obţinut locuri între primii 10, ceea ce la vârsta de 16-17 ani e bine.

Primul concurs, primul titlu de vicecampion balcanic

Încetul cu încetul te-ai îndreptat spre triatlon…

– Asta a început din 2015, când am văzut că se organizează un duatlon la Târgu Mureş şi am zis să văd cum este, cum este să şi alerg – eu nu alergam deloc.

Era un cros duatlon prin pădure, o probă de alergare de 5 km, bicicletă MTB 20 km şi încă o alergare de 2,5 km. Când am ajuns acolo, am văzut că este Campionat Balcanic – deci, primul meu duatlon a fost un Campionat Balcanic. Era un start în masă, deci am plecat toţi deodată, cu amatori, cu elite. Eu, nealergând, am ajuns în tranzit pe penultimul loc, împreună cu ultimul, iar ceilalţi erau mult în faţă. Am urcat pe bicicletă MTB, partea mea favorită. În 20 de km am reuşit să intru în tranzit pe primul loc dintre toţi. Pe a doua parte de alergare m-a întrecut un bulgar şi aşa am devenit vicecampion balcanic la cros duatlon, la primul meu duatlon.

Primul tău duatlon a fost şi primul titlu de vicecampion?

– Da, exact. După concurs a venit la mine preşedintele Federaţiei de Triatlon şi m-a întrebat dacă nu vreau să fac şi duatlon, şi triatlon, văzând rezultatul: am bătut tot lotul naţional de juniori (pentru că eram singurul cu dizabilităţi, am participat la juniori elite) şi erau unii cărora le-am dat pe MTB, în 20 de km, chiar şi 40 de minute. Am zis de ce să nu încerc. Dar în acel an am mai mers doar la concursul de şosea şi de MTB.

 Contactul cu schi fondul şi trecerea la competiţiile rezervate persoanelor cu dizabilităţi

În iarna 2015-2016, Robert Tămîrjan s-a apucat şi de schi fond, iar din acel moment, toate competiţiile majore la care a participat au fost cele rezervate persoanelor cu dizabilităţi (cele de para). Chiar dacă a învăţat greu schiul fond, în ianuarie 2016 a participat la Campionatul European de Paratriatlon din Estonia. Triatlonul de iarnă cuprindea o probă de 5 km de alergare, una de 15 km de bicicletă, iar în final 6 km de schi fond. Îşi aduce aminte că zăpada era mai mult gheaţă, motiv pentru care abia se ţinea pe bicicletă, dar cu toate acestea a terminat pe locul 2, devenind vicecampion european la paratriatlon de iarnă.

După trei luni a urmat Campionatul Naţional de Duatlon (alergare şi bicicletă). Deşi a participat la categoria para, timpul înregistrat de Robert a fost printre primii 10 la general. În mod firesc, cei de la federaţie l-au întrebat dacă nu vrea să participe la Campionatul Mondial de Duatlon din Spania. La fel ca la Târgu Mureş, competiţia a cuprins 5 km de alergare, 20 km de bicicletă pe şosea şi apoi iar o alergare de 2,5 km. Chiar dacă traseul de bicicletă i-a adus cel mai bun timp, alergarea, unde încă nu era bine pregătit, l-a tras înapoi, astfel că a terminat pe locul 6.

O căzătură la 55 km/h i-a întrerupt brusc sezonul competiţional

Vara lui 2016 a însemnat pentru Robert şi sfârşitul competiţional din acel an. Un accident la un concurs de triatlon scoţându-l din competiţii. Totuşi, partea bună a lucrurilor – dacă se poate vorbi despre aceasta – este că acea perioadă i-a permis să se concentreze pe antrenamentele de înot, o ramură nouă pentru el, dar importantă la triatlonul de vară.

„În august (2016) am vrut să particip la primul meu triatlon – cros, triatlonul de la Sf. Ana – povesteşte Robert. Era mai greu pentru mine, pentru că atunci începeam să învăţ să înot, la vârsta de 18 ani. Era o distanţă de 800 de metri de înot în lac, 27 de km de MTB şi încă 6 km de alergare montană. Am intrat în apă şi, neînotând mult, nu ştiam cât rezist, motiv pentru care nu am vrut să forţez, astfel că am ieşit printre ultimii. Am urcat pe bicicletă. Traseul de bicicletă îl ştiam pe de rost. Cum cunoşteam traseul, aveam curajul să las poate puţin mai mult decât trebuia pe coborâri şi după 6-7 km, pe o coborâre mai lungă, aveam o viteză 55 km/h, pe drum în pădure, şi n-am observat o piatră care m-a aruncat şi am căzut la viteza aia. Atunci ştiam că nu pot termina cursa, abia după 15-20 minute reuşind să mă urc pe bicicletă din cauza durerii. Ceilalţi competitori mă întrebau dacă pot să mă ajute cu ceva, dar nu prea aveau cu ce, le-am zis să anunţe la următorul post că este cineva rănit şi să vină după mine. Dar m-am urcat pe bicicletă şi am început să merg, pentru că ştiam cam pe unde trebuie să fie oameni. Dar acolo nu erau şi a trebuit să mai merg încă 10 km pe bicicletă, cu coatele distruse, sângerând, şi cu dureri de la trepidaţii. În drum spre următorul check-point am văzut o motocicletă care venea din faţă şi a trecut pe lângă mine; a trecut şi din spate încă o dată şi apoi încă o dată din faţă, dar atunci era deja ultima urcare înainte să ajung la punctul de control. Acolo m-am oprit, am scos haina să văd care sunt daunele, după care a venit organizatorul la mine şi a zis: Tu eşti ăla care a căzut?. A venit şi motociclistul, s-a uitat la mine şi zice: Tu erai? Nu aş fi zis. Tu erai singurul concurent care a mers pe bicicletă la ultima urcare. Acolo m-au dus la ambulanţă, mi-au dat primul-ajutor. Atunci mi-am propus să nu mai particip la nici un triatlon până nu învăţ să înot”.

Chiar dacă timp de o lună nici nu putea să ducă lingura la gură, a găsit puterea să continue cu sportul, motivaţia găsind-o tocmai în faptul că face ceea ce-i place.

Alte competiţii internaţionale, alte medalii

Chiar dacă nu dorea să participe la competiţii de triatlon până nu învăţa să înoate cum trebuie, la insistenţele tatălui său şi ale antrenorului, Robert Tămîrjan a acceptat provocarea, astfel că în 2017 a revenit la Târgu Mureş, unde se organiza Campionatul European de Cros Duatlon şi Cros Triatlon. Şi nu a regretat, ieşind campion european la ambele probe. Anul acesta a debutat cu Campionatul Mondial de Triatlon (de iarnă), competiţie organizată în ianuarie, la Cheile Grădiştei. A fost un traseu de alergare, unul de bicicletă MTB şi apoi porţiunea de schi fond şi a reuşit să devină campion mondial la triatlon de iarnă. Apoi, în februarie, la Sicilia, a obţinut un nou titlu european, de data aceasta la Campionatele Europene de Triatlon de Iarnă. În vară, la Campionatele Mondiale de Cros Triatlon, desfășurate în Danemarca, și-a mai îmbogățit palmaresul cu un titlu de campion mondial.

Viitorul

Robert a început în această toamnă şi facultatea. Chiar dacă îşi dorea să meargă la Sport, din cauza dizabilităţii, dosarul nu i-a fost acceptat. În final a ales fotografia, dar nu vrea să renunţe la activitatea sportivă, mai ales că unul din visurile lui e participarea la Jocurile Paralimpice.

– Planurile mele sunt nişte competiţii de triatlon – cupe mondiale, campionate mondiale – ca să încep să acumulez puncte pentru clasificarea la Jocurile Paralimpice. Asta constă în mai multe antrenamente de şosea faţă de cum făceam acum, că mergeam mai mult pe MTB. Şi m-am gândit să mă mai duc şi la concursuri de ciclism de şosea, fiind foarte bune ca antrenament pentru triatlon.

Ce ar însemna pentru tine o participare la Olimpiadă?

– Un vis îndeplinit.

Şi o medalie acolo?

– De sperat, pot să sper la o medalie, dar nu ştiu cum o să fie. Cum n-am participat la triatlon de şosea, încă nu-mi ştiu nici adversarii cum ar trebui. Dar aş dori o medalie.

Acum eşti student. Unde?

– Prima dată am încercat, normal, la Sport. Cum eram la CS Politehnica Cluj, am decis să merg la Cluj, fiind şi antrenorul meu acolo. Am depus dosarul la Universitatea „Babeş-Bolyai”, la Sport, dar nu m-au acceptat din cauza fişei medicale, văzând că am hemipareză şi m-au respins instant, fără să mă vadă.

N-au contat titlurile de campion european şi mondial?

– N-au contat. A trebuit să depun dosarul pentru înscriere când eram în Danemarca. Înainte cu o săptămână am dat o foaie cu rezultatele mele la secretariat să vadă dacă-mi acceptă rezultatele. Înainte să merg în Danemarca am primit răspunsul că mă acceptă la universitate după rezultate. Când au fost înscrierile, antrenorul meu a predat dosarul şi a venit atunci răspunsul că nu mă acceptă pentru că am hemipareză. A trebuit să găsesc altceva, dacă tot trebuie să stau acolo aproape non-stop să termin şi o facultate. Aşa, cum sportul ieşise din vizor, am dat admitere la Facultatea de Arte şi Design, la Foto-Video – şi acolo am reuşit să intru.

Consemnare de LIVIU CÂMPEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.