luni , 17 decembrie 2018
Home » Cultură » Harghiteni cu care ne mândrim
Harghiteni cu care ne mândrim

Harghiteni cu care ne mândrim

Astăzi: Maria Isabela Haşa

S-a născut în Voşlăbeni, unde a stat până la vârsta de 18 ani. Prima treaptă a liceului a făcut-o la Odorheiu Secuiesc, la Pedagogic. Apoi s-a dus în Topliţa, la actualul Colegiu Naţional „Mihai Eminescu”. Imediat după studiile liceale a început să i se contureze cariera teatrală. Mai întâi prin studiile universitare şi postuniversitare: Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi un master în cadrul Facultăţii de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice Bucureşti.

În 1986 a ajuns la Teatrul din Deva, unde lucrează şi în prezent. Are peste 32 de ani de experienţă profesională, decenii în care a jucat alături de unii dintre cei mai mari actori ai României: Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Mitică Popescu, Ion Dichiseanu, Horia Şerbănescu sau Puiu Călinescu.

În calitate de actor şi prezentator a fost la mai multe festivaluri teatrale – Festivalul Internaţional de Teatru Scurt Oradea, la „Ecofest Junior”, Festivalul Medieval Sibiu sau Festivalul Teatrelor de Revistă.

Pe lângă actorie, a avut şi funcţii de conducere sau administrative. A fost şefa secţiei de actori, secretar de platou şi director.

Are 9 cărţi publicate, în calitate de autor sau coautor, şi 14 premii, în acelaşi timp fiind şi cetăţean de onoare al municipiului Deva.

Toată această descriere este doar o mică parte dintr-un CV impresionant – cel al Mariei Isabela Haşa, poate mai cunoscută de fiii satului Voşlăbeni sub numele de Maria (Puşa) Roşca.

De la postul de radioficare din şcoală, pe scena Teatrului din Deva

– De unde pasiunea pentru teatru, mai ales că înainte aţi făcut un liceu pedagogic şi apoi aţi fost la „Mihai Eminescu” din Topliţa?

– Pasiunea pentru teatru mi-a fost inoculată de mama mea, alături de care ascultam de când eram mică teatru radiofonic, îmi citea poveşti, mă învăţa cântece, poezii, când am mers la grădiniţă aveam un repertoriu bogat, apoi la şcoală în Voşlăbeni nu era concurs la care să nu particip şi să nu îl câştig. Domnul director Aurel Viţa înfiinţase în şcoala generală un post de radioficare de la care în pauze transmiteam diferite informaţii. După terminarea liceului am participat la Festivalul Naţional Cântarea României, faza judeţeană, naţională. Sunt laureată la secţiunea recital de poezie.

– Uitându-mă peste CV-ul dvs. am văzut că aveţi 32 de ani de experienţă, majoritatea în teatru: începând de la postura de actor şi până la cea de director. Aş dori să încercăm să facem o incursiune în această activitate, aşa că, pentru început, vreau să vă întreb dacă a fost greu să deveniţi actor, să terminaţi facultatea, ştiind că înainte de 1989 cerinţele în acest domeniu parcă erau altele…

– Da, de 32 de ani teatrul este a doua mea casă, una bună, caldă, primitoare, alteori rece, indiferentă. Teatrul e păgân, nu iartă, depinde cum îl tratezi. Am fost şi rămân actor chiar dacă am parcurs treptele ierarhice până la funcţia de director. Facultatea am terminat-o după Revoluţie, am luat licenţa cu nota 10.

– Cum aţi ajuns la Teatrul din Deva?

– Prin concurs. Ca şi la facultatea de teatru, mi-a fost testat simţul muzical şi ritmic, am interpretat un monolog, poezii de facturi diferite, scenete din piese de teatru, improvizaţie. Şef de comisie era regizorul de la Bucureşti, Eugen Aron, absolvent al Facultăţii de Teatru din Moscova. Teatrul de Revistă din Deva era atunci numărul unu în ţară ca teatru de gen. Deşi pare un gen facil, este foarte greu. Eu când am debutat la revistă, am fost aruncată direct în foc, acolo am ars, şi-am învăţat cu ce se mănâncă acest gen de spectacol.

– Aproape toată cariera (dacă nu chiar toată) vă este legată de Teatrul din Deva. Nu v-a tentat niciodată să vă mutaţi într-un oraş mai mare şi, implicit, să lucraţi într-un teatru mai mare?

– Am lucrat cu mulţi regizori din Bucureşti care îmi spuneau să merg în Capitală dacă vreau celebritate. Eu la scurt timp de la venirea în Deva mi-am întemeiat o frumoasă familie şi am considerat că, dacă pui dăruire şi pasiune în ceea ce faci, rezultatele nu întârzie să apară.

Pe scenă, alături de monştrii sacri ai teatrului românesc

– Aţi avut roluri principale în 60 de piese, atât din dramaturgia românească, cât şi din cea străină. Vi-l mai amintiţi pe cel dintâi? Povestiţi-ne puţin ce aţi simţit atunci când aţi apărut pentru prima oară pe scenă într-un rol principal?

– Am debutat în spectacolul Succesele revistei, în care aveam rol de prezentator şi jucam în câteva scenete. A fost un vis împlinit.

– Care din cele 60 de roluri v-a fost cel mai drag?

– Toate mi-au fost dragi. Eu sunt un actor fericit, am avut şansa să joc genuri diferite: revistă, comedii muzicale, cabaret politic, dramă, monodramă, spectacole pentru copii. În comedie, cel mai drag mi-a fost rolul Antoniei din „Nu plătim! Nu plătim!” de Dario Fo, în dramă Maica Stareţă din „Taina Mănăstirii” după Agnes of God de John Pielmeier, în comedii muzicale „Bună seara… iubire” după Oscar Wilde, în cabaret politic „Pacientul român”, în monodramă „Despre mine, despre tine, despre noi”, în revistă „Deva renaşte”, în spectacole pentru copii „Spiriduşul poznaş”.

– Şi care a fost cel mai greu?

– Monodrama, deoarece joc singură, iar în câteva secunde trec de la o stare la alta, dintr-o locaţie în alta.

– Aţi jucat alături de cei mai mari actori români. Alături de care v-aţi simţit cel mai bine pe scenă?

– Am avut şansa unor turnee alături de monştrii sacri ai teatrului românesc, erau cap de afiş în turneele noastre, fiecare cu farmecul lui. Stela Popescu era foarte prietenoasă.

– Povestiţi-ne o întâmplare trăită alături de aceşti actori şi care v-a rămas în minte…

– Stela Popescu era foarte îndrăgită, odată, înainte de ’90 a primit de la un spectator o pungă de cireşe şi a venit cu ele la cabină, eu eram însărcinată, mă uitam cu jind la ele, a observat, mi-a oferit câteva şi mi-a zis că o să am o fată dulce, că mi-a dat ea cireşe, aşa a fost.

– De pe scenă, aţi ajuns şi la birou, mai întâi ca şef al secţiei de actori şi apoi ca director. Nu vă întreb în care postură v-aţi simţit mai bine, intuind că în cea de actor, în schimb vreau să ne spuneţi unde a fost provocarea mai mare: ca actor, să-i mulţumiţi pe spectatori, sau ca director, să-i faceţi pe actori mulţumiţi? Şi unde a fost mai greu?

– Ca şef al secţiei de actori am încercat să-mi ajut colegii, i-am propus mereu pentru salarii de merit, pentru o treaptă superioară, retribuţiile actorilor au fost întotdeauna mici. Ca director am încercat să împiedic transformarea teatrului din teatru de repertoriu în cel de proiecte şi asta nu a plăcut ordonatorului de credit. Eu sunt actor, dacă publicul e mulţumit, sunt cea mai fericită.

– În prezent mai jucaţi pe scenă sau vă axaţi numai pe partea de conducere?

– Da, mai joc, scriu cărţi, nu mai am funcţii de conducere, sunt preşedinte al Consiliului artistic şi membru în Consiliul administrativ al teatrului.

„În Harghita am rădăcinile şi amintiri preţioase, voi reveni întotdeauna cu drag”

– Pe ce scenă a lumii v-ar fi plăcut sau v-ar plăcea să urcaţi?

– La Teatrul Globe din Londra.

– Şi alături de ce actori?

– Anthony Hopkins, Julia Roberts.

– Mai păstraţi legătura cu locurile natale?

– Până anul acesta, când trăiau părinţii, veneam de două ori pe an la Topliţa, unde erau stabiliţi din anii ’80, şi mai treceam cu maşina prin Voşlăbeni să-mi alin dorul copilăriei revăzând şcoala generală în faţa căreia, copil fiind, am plantat cu colegii mei acei pomi. M-am reîntâlnit cu profesori, oameni dragi. În Harghita am rădăcinile şi amintiri preţioase, voi reveni întotdeauna cu drag.

– V-ar plăcea să jucaţi pentru publicul harghitean?

– Cu mare drag! Cu acest prilej îi îmbrăţişez pe toţi cu mare dor.

LIVIU CÂMPEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.