marți , 11 decembrie 2018
Home » Societate » Harghiteni cu care ne mândrim
Harghiteni cu care ne mândrim

Harghiteni cu care ne mândrim

Astăzi: Ioan Timaru

Când spui hochei harghitean te gândeşti la echipa Ciucului şi a Gheorgheniului, te gândeşti la Vákár Lajos, numele dat arenei din Miercurea Ciuc. Dar trebuie să te mai gândeşti la cel mai titrat hocheist român de după 1990: Ioan Timaru.

Născut în Bălan, la poalele Hăşmaşului, vara juca fotbal, iar iarna lua în mână crosa. În cele din urmă a ales crosa, patinele şi pucul şi, după o scurtă perioadă petrecută la juniorii Galaţiului, a ajuns la Steaua, club la care a activat şi o face şi acum, în calitate de antrenor. După Revoluţie, alături de Gliga, Georgescu şi alţi doi hocheişti, când spuneai Steaua, spuneai şi Timaru. Când spuneai naţionala României, gândul te purta şi la Timaru. De altfel, harghiteanul este golgheterul naţionalei din toate timpurile, având cumulate în cele peste 100 meciuri aproape 500 de puncte.

– La ce vârstă te-ai apucat de hochei şi cum ai ales acest sport, cunoscând faptul că suntem într-o zonă în care sporturile de iarnă sunt în prim-plan, dar cu toate acestea foarte puţini români din judeţ au cochetat cu hocheiul?

– M-am apucat de hochei la vârsta de 7 ani, aici, în Bălan, sub îndrumarea antrenorilor Horváth János şi Albert Vili. După vârsta de 14 ani m-am transferat la Galaţi, dar în intervalul în care am fost în Harghita, pentru o scurtă perioadă, de 3 luni, am fost şi la echipa din Miercurea Ciuc, unde nu m-am integrat. La Galaţi, în al doilea an de juniorat, am ieşit campion naţional şi imediat a fost şi promovarea mea la echipa de seniori Steaua, de unde, nici în momentul de faţă, nu am mai plecat.

– Din ce motive nu ai reuşit să te integrezi în cele 3 luni petrecute la echipa din Ciuc?

– Nu pot să spun un motiv. Nu m-am integrat, venise oferta de a juca la Galaţi, am vrut să continui şi cu şcoala. Totodată, la Galaţi a mai venit un băiat din Bălan, eram copii amândoi, cu dorinţa de a merge cât mai departe de casă şi probabil a fost şansa mea.

De ce hochei şi nu alt sport?

– În aceeaşi perioadă a copilăriei, vara eram cu fotbalul, iarna cu hocheiul. Probabil m-a atras mai mult, mi-a plăcut mai mult. Sunt un tip care nu sunt dur în viaţa de zi cu zi, dar mi-a plăcut sportul mai dur, mi-a plăcut mai mult hocheiul.

Povesteşte-ne despre perioada la Steaua, pentru că acolo ai cunoscut cea mai mare performanţă a carierei tale…

– Am ieşit campioni în 1991, cu echipa din Galaţi, şi am fost promovaţi 6 juniori la Steaua de către antrenorul Ion Ioniţă, cu care, actualmente, sunt coleg, el fiind antrenor la secţia de copii a Stelei (unde mai antrenez şi eu), iar eu antrenor secund la echipa de seniori. În 1993 am prins lotul naţional şi de atunci am zis că acolo e casa mea – Steaua. Şi chiar dacă am avut câteva oferte de a pleca prin străinătate, le-am refuzat, deoarece am avut o legătură strânsă cu clubul Steaua.

De unde erau ofertele?

– La momentul acela, probabil, Ungaria nu era atât de dezvoltată ca noi – de aceea nici nu am vrut să merg, dar acum vedeţi cum stă hocheiul la ei şi la noi. Am avut oferte din Anglia, din Italia, din Elveţia, unde era mai bine ca la noi. Chiar nu pot să-mi dau seama care a fost motivul pentru care am vrut să rămân, dar în momentul de faţă oricum nu regret nimic.

Câte titluri de campion ai cu Steaua?

– Cred că 17 titluri de campion şi undeva la 15-16 Cupe ale României.

Şi la juniori, cu Galaţiul?

– Două titluri de campion.

Ştiu că erau „încinse”, atât pe gheaţă, cât şi în tribună, meciurile cu cei din Ciuc. Mulţi dintre foştii fotbalişti de la Steaua şi Dinamo povesteau că după derby-uri se întâlneau la bere. Cu jucătorii de la Sport Club vă întâlneaţi la bere?

– După meciuri nu. Chiar niciodată n-am fost după meciuri, dar în momentul în care ne întâlneam la lotul naţional eram coechipieri, eram colegi şi chiar beam bere. Nu am avut absolut nici o problemă cu nici un rival de la Miercurea Ciuc sau de la altă echipă. Eram adversari pe teren, în afara patinoarului ne salutam, ne respectam. În schimb, la lotul naţional eram colegi, eram ok.

Chiar aceasta era următoarea întrebare: cum era atmosfera de la lotul naţional?

– Era super ok. Oscila puţin: în momentul în care nu luam noi campionatul, ei veneau şi făceau mişto de noi; când luam noi campionatul, făceam noi mişto de ei. Dar niciodată n-a fost nici un fel de tensiune, violenţă fizică sau ceva de genul acesta.

Ne poţi povesti care era atmosfera de la derby-uri?

– De atmosfera aceea chiar mi-e dor şi cred că nu numai mie, şi adversarilor mei de la Ciuc le e dor de un duel Steaua – Ciuc, chiar şi la Bucureşti, şi mai ales la Ciuc. Era ceea ce aşteptam un sezon întreg, pentru aia ne pregăteam.

Sunt convins că şi adversarii noştri aveau aceeaşi dorinţă de a juca împotriva noastră. Ne pregăteam un sezon întreg să jucăm cu Ciucul şi să prindem finala Cupei României sau de campionat naţional. Atunci era încununarea noastră de sportiv: tribuna plină, atmosfera pozitivă.

 Golgheterul naţionalei

Câte meciuri ai jucat la naţională?

– Cred că peste 100 de meciuri. M-am uitat pe pagina federaţiei internaţionale – nu ştiu dacă e actuală statistica, eu nu am ţinut o evidenţă – şi am văzut că am peste 100 de meciuri necontabilizate, dar ce e contabilizat acolo, şi mă mândresc cu asta, văd că sunt golgheterul all time al României. La naţională am cele mai multe puncte: 498 şi în jur de 280 de goluri. E o realizare destul de mare pentru mine.

Povesteşte-ne o întâmplare mai interesantă sau hazlie din cadrul unui cantonament sau a unui meci…

– În viaţa de sportiv cam tot ce se întâmplă e hazliu, e ceva frumos. Viaţa de sportiv e frumoasă, din păcate, în România nu e bine plătită, dar una peste alta se compensează. Dacă stăm să punem în balanţă situaţia materială cu viaţa pe care o ai, eu unul aş alege o viaţă mai bună decât o situaţie materială înfloritoare.

E plăcut să mergi, să vezi lumea, să dialoghezi, să te cunoască lumea, să ai rivalităţi şi, mai ales, să faci sport. E ceva ce nu se poate explica şi de aia, probabil, nici nu am vrut să plec în străinătate, nu am pus niciodată interesul financiar pe primul loc. Chiar şi Ciucul a vrut să vin să joc la ei, dar era o familie la Steaua şi n-am vrut să plec de acolo; chiar am spus că nu vreau să câştig mai mulţi bani şi să nu mă simt bine, locul meu e aici (la Steaua  – n.a.), aici mă simt bine, aici vreau să stau.

Banii, pe planul secund. „Să te simţi la locul tău, îndrăgit de suporteri, de colegi – e cea mai bună realizare”

Care a fost cel mai greu moment al carierei?

– Au fost momente grele, când am avut accidentări, operaţii. A fost o perioadă când am stat 3 luni după o operaţie de hernie inghinală şi când am intrat înapoi pe gheaţă, o săptămână nu mă regăseam şi ziceam că e finalul carierei. Sunt momente în care am rămas puţin marcat, dar au trecut.

Ai un moment pe care-l regreţi?

– Nu, nu cred. Chiar asta îi spuneam şi băiatului meu, care a jucat cu mine în echipă, că în ziua de azi majoritatea sportivilor, nu numai la hochei, numai la bani se gândesc, vor să meargă la echipa care plăteşte mai bine. I-am spus să nu meargă, să nu alerge după bani, fiindcă până la urmă faptul de a te simţi bine nu ştiu dacă este compensat de partea financiară. Să te simţi la locul tău, îndrăgit de suporteri, de colegi e cea mai bună realizare. Degeaba ai bani, dacă nu te simţi bine.

Şi băiatul meu m-a întrebat de ce n-am plecat, de ce am jucat la Steaua mereu, pentru că nu e aşa de bine plătit. Nici hocheiul în sine, nici sportul nu e atât de bine remunerat. Îi spuneam că nu vreau să plec, dacă ar fi să am acum 19 ani, cât are el, probabil tot la Steaua m-aş vedea şi cred că n-aş schimba nimic din cursul etapelor mele.

Crezi că o să revină Steaua acolo unde a fost?

– Eu sper şi nu numai eu. Toţi foştii mei colegi, puţinii suporteri pe care îi mai avem, din păcate, fiindcă exilul nostru la Cârţa, iar acum la Târgu Secuiesc, ne-a diminuat numărul lor. Sper ca odată cu finalizarea Patinoarului „Flamaropol” şi noi să ne regăsim acasă şi să redevenim echipa care am fost.

Planuri de viitor?

– Acum sunt antrenor secund. Mi-e foarte bine pentru că sunt în perioada în care trebuie să învăţ şi în fiecare zi învăţ lucruri noi. Avem un proiect de a promova cât mai mulţi copii. Sunt multe probleme de organizare, de a comunica cu tineretul, pe care, fiind în teren, nu le-am ştiut.

Visul meu e să devin cândva antrenorul echipei Steaua şi, de ce nu, al lotului naţional.

Anul trecut ai primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului Bălan. Ce înseamnă pentru tine această distincţie?

– Am fost foarte onorat când am fost nominalizat – şi am înţeles din spusele celor de la primărie că toţi consilierii au fost de acord. Pentru mine e o satisfacţie imensă, mai ales că, am înţeles, sunt singurul cetăţean de onoare al oraşului. E o onoare şi sper să nu dezamăgesc comunitatea nici pe viitor.

Consemnare de LIVIU CÂMPEAN

Comentarii:

comentarii

One comment

  1. Felicitări, domnule Timaru! Succes pe mai departe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.