Grigorescu şi impactul picturii sale asupra istoriei artei | Informația Harghitei - jurnal independent
marți , 26 octombrie 2021
Home » Cultură » Grigorescu şi impactul picturii sale asupra istoriei artei
Grigorescu şi impactul picturii sale asupra istoriei artei

Grigorescu şi impactul picturii sale asupra istoriei artei

 Chiar dacă se spune că imitaţia e fundamentul culturii, arta mare nu a însemnat niciodată simpla imitare sau copiere a naturii, ci interpretarea ei prin simţămintele artistului. Pe temelia unui astfel de principiu pare că şi-a construit marele pictor naţional Nicolae Grigorescu, grandioasa operă
Un pictor de o simplitate exemplară

Considerat atât în vremea sa, cât şi azi, un pictor de geniu, Nicolae Grigorescu s-a impus definitiv în arta românească şi a rămas în istoria artei noastre, dar şi în cea universală ca fondator al picturii moderne româneşti. A reprezentat un reper pentru artiştii primelor decenii ale secolului XX, aflaţi în căutarea modalităţii de identificare şi evidenţiere a valorilor spiritualităţii româneşti. Influenţa asupra contemporanilor avea să marcheze şi evoluţia generaţiilor ce i-au urmat, creaţia sa inaugurând o tradiţie picturală manifestată în mai multe genuri. Dovedeşte o afinitate specială pentru peisaj, abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compoziţiile sale nota specifică a colţului de lume surprins. Despre Corot se spunea că „a pictat nu natura, ci dragostea lui pentru ea” şi aş îndrăzni să afirm că acelaşi lucru se poate spune şi despre Grigorescu. Fără a fi câtuşi de puţin un boem şi dispreţuind în sinea lui şi mai mult decât Aman şi Tattarescu oficialităţile şi mentalitatea vremii, Maestrul de la Câmpina a găsit modalitatea de a trăi mai autentic şi mai potrivit cu felul de artă cultivat de el.

 

Oamenii de rând – eroii operei sale

Fugea de orice invitaţie oficială, preferând, şi în anii tinereţii şi în cei de glorie şi în apusul activităţii, traiul printre oamenii de rând – eroii operei sale. Cutreiera mai tot anul satele, trăind în sânul naturii cu o simplitate exemplară. De aceea, a trăit şi a creat mai adevărat decât mulţi contemporani ca Aman, Tattarescu sau Mirea, dovedind o tărie de caracter şi o consecvenţă pilduitoare. Operele lor păleau în comparaţie cu peisajele şi scenele încărcate de adevărul vieţii, bogăţia multicoloră a naturii, iar variaţiile atmosferei erau oglindite cu atâta măiestrie de Grigorescu, încât clasicizantul Aman părea a aparţine trecutului. Grigorescu începea să devină un idol şi chiar pentru cumpătatul şi lucidul Luchian prestigiul maestrului era neţărmurit. Dându-şi seama de talentul lui Grigorescu, pe care nici un pictor de bună-credinţă nu-l mai putea tăgădui, Aman, deşi opus ca temperament şi formaţie artei acestuia, a propus să i se decerneze Medalia Clasa I la Expoziţia din 1870, când prezida juriul. Merită menţionat şi faptul că odată cu apariţia artei moderne s-a ivit, cum era firesc, şi critica de artă. Poate în mod surprinzător pentru unii, de începuturile criticii de artă se leagă numele lui Mihail Kogălniceanu, susţinător al lui Grigorescu. Astfel, primul critic şi-a spus cuvântul, în scris, asupra artei vremii în revista condusă de el, binecunoscuta „Dacie Literară”.
Şi se ivi o artă nouă…
La acele vremuri, arta lui Grigorescu se dovedea prea nouă pentru înrădăcinatele concepţii ale unora, pe care ascensiunea maestrului îi irita. În acest sens au început să circule zvonuri precum cel din spatele zidurilor Şcolii de Arte Frumoase, care suna astfel: „Cine se ia după Grigorescu, ca el are să ajungă – un amator”. Timpul, însă, a avut grijă să demonstreze contrariul. Priveau cu toţii cum se iveşte o artă vie, luminoasă, puternică, ce pune în umbră ceea ce se crease până atunci. Lucrările lui erau uimitor de noi şi desprinse din cea mai vie realitate. Cu toate că ar fi vrut să-şi dea învăţătura mai departe şi cu toate că studenţii de la pictură au solicitat includerea maestrului în rândul profesorilor, lui Grigorescu nu i-au oferit o catedră la Şcoala de Belle Arte. Conducerea şcolii, în frunte cu Aman şi Tattarescu, a optat în favoarea discipolului lor G.D. Mirea, pictor academic, portretist îndemânatic, dar fără vocaţie în peisaje şi compoziţii. În Mirea şi-au văzut ei continuatorul, un continuator al tradiţiei pur academiste însă. Cu toate că oficial nu a predat, de fapt Grigorescu a fost „părintele” multor tineri pictori şi apoi a unor generaţii întregi de artişti aflaţi în căutarea propriului drum în artă. În acest sens, cel mai elocvent exemplu e însuşi Luchian, în care Grigorescu şi-a văzut, în sfârşit, succesorul, iar el a afirmat cu convingere odată: „Grigorescu a ştiut totdeauna ce face…”. El, Maestrul de la Câmpina, te face să te întrebi: „oare cine are o mai întinsă şi variată gamă de preocupări şi viziuni decât Grigorescu?”. Se dovedeşte peisagist neîntrecut, portretist iscusit, ridicându-se în unele portrete până la măiestria lui Rembrandt, remarcabil pictor de interioare, ca şi de naturi moarte cu flori şi vânat. În locul alegoriilor populare cu heruvimi şi amoraşi dolofani preferate de alţii, Grigorescu prefera chipul „nespectaculos”, dar adevărat al unui bătrân sau frumuseţea vie a unei tinere muntence. Şi adevărul e că se bucura de un prestigiu neegalat de alt pictor. Ca un adevărat virtuoz, aşa cum amintesc unele mărturii, maestrul picta şi câte cinci tablouri pe zi. Criticul elveţian William Ritter se declara uimit de rapiditatea cu care lucra maestrul. Pe Grigorescu lumea îl cunoaşte mai ales ca reporter de război pe câmpul de luptă al Războiului de Independenţă din 1877.

Pentru Grigorescu şi împotriva lui

În anul 1886 şi în anii următori se formaseră şi se războiau două tabere: una pentru Grigorescu, alta împotriva lui. Deşi se cuvenea ca maestrul să îndrume paşii tineretului, se spunea că nu era al şcolii. Profesorii se fereau totuşi a-l defăima în public, dar pieziş la arta lui se refereau când vorbeau cu studenţii despre tablourile neterminate, de lipsa de finisaj, de imprecizia desenului. Dar cu toate aceste critici false, înrâurirea sa ajungea tot mai mare şi mai vădită. Din cauză că Stăncescu fusese preferat la bursă, dar eşuând apoi cu arta sa, Grigorescu a luat în 1857 drumul mănăstirilor din Neamţ, pictând mai târziu Agapia. Şi-a întârziat aşadar formarea patru ani şi abia în 1861, datorită preţuirii lui Kogălniceanu, primeşte şi el bursă. La Paris a avut cinstea de a i se corecta un desen chiar de către Ingres. Apreciat încă de la expoziţia din 1870, cea din 1873 l-a consacrat. În faţa pânzelor lui Grigorescu, Andreescu capătă înţelegerea marii arte, şi sub acest imbold îşi statorniceşte drumul. O vor mai face şi alţii… Exemplu de demnitate şi înaltă ţinută morală, dispreţuind şi laudele şi ponegririle, Grigorescu a câştigat respectul şi admiraţia tinerilor pictori prin simplitatea şi firescul purtării, atât de rare şi atunci şi acum. Datorită însuşirilor de care dispunea, Grigorescu a folosit cele mai diferite învăţături şi tehnici, dându-le viaţă proprie, mereu contopindu-le, îmbogăţindu-le, adâncindu-le şi simplificându-le. El şi-a găsit, după două decenii de căutări şi strădanii, stilul propriu, prin care se deosebeşte de toţi pictorii lumii şi datorită căruia a înfăţişat atât de adevărat şi de adânc viaţa oamenilor din patria sa.

Cosmina Marcela OLTEAN

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.