Puteți susține ziarul Informația Harghitei și, implicit, această pagină de Internet
prin direcționarea către Fundația „Adevărul Harghitei”
a până la 3,5% din impozitul datorat.

Grigore Vieru – Cetăţean de Onoare al Poeziei, Cetăţean de Onoare al Topliţei | Informația Harghitei - jurnal independent
vineri , 29 martie 2024
Home » Cultură » Grigore Vieru – Cetăţean de Onoare al Poeziei, Cetăţean de Onoare al Topliţei
Grigore Vieru – Cetăţean de Onoare al Poeziei, Cetăţean de Onoare al Topliţei

Grigore Vieru – Cetăţean de Onoare al Poeziei, Cetăţean de Onoare al Topliţei

Mă leagă de Grigore Vieru multe şi frumoase amintiri. Poate chiar cele mai frumoase. Ele încep cu momentul istoric din 6 mai 1990, de la Podul de Flori de pe Prut, când l-am luat în braţe, ajutându-l să urce pe „malul românesc”, din barca care l-a adus peste apa râului ce „curge printre ţări române”, şi se sfârşesc odată cu dispariţia sa atât de dureroasă şi de neaşteptată, în ianuarie 2009. Am petrecut în acest răstimp de două decenii momente de neuitat alături de el.

În 1995, la împlinirea a 60 de ani de viaţă, consiliul local, prin Hotărârea nr. 22/1995, i-a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al oraşului Topliţa. „Este pentru prima dată când un oraş din România îmi acordă acest înalt titlu, care mă onorează. Cred, sunt convins, că prin oraşul Topliţa, am devenit acum Cetăţean de Onoare al ţării mele, România”. Prezent la acest eveniment, ÎP Ioan al Covasnei şi Harghitei, a ţinut să spună: „De când a început acest ceremonial am impresia că particip la taina Sfântului Botez. Fiindcă azi, la Topliţa, Grigore Vieru s-a născut a două oară. El nu mai are 60 de ani, ci doar o zi!”.

„Fratelui Ilie Şandru prin care am înţeles mai profund Transilvania, prin care m-am alipit mai strâns de ea. Cu dragoste şi credinţă în izbânda dreptăţii noastre” (Dedicaţie pe cartea Hristos nu are nici o vină). Încă de atunci, de la Podul de Flori din 1990, am devenit pentru el „fratele Ilie”, alături de mulţi alţi „fraţi” pe care i-a avut în România.

Acum, după zece ani de la trecerea sa în nemurire şi la împlinirea a 84 de ani de la naştere, când mă gândesc la el, îmi aduc întotdeauna aminte de cuvintele scrise de acad. Gheorghe Duca: „Pentru noi, Grigore Vieru este mai mult decât un poet, el este un preot, un lider spiritual al neamului”. Da, într-adevăr, un preot. „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet!” (M. Eminescu). Da, un preot, fiindcă „Dumnezeu l-a sărutat pe frunte, dar şi pe suflet!” (N. Dabija). A fost şi un lider spiritual al românilor basarabeni, pentru că, alături de alţi patrioţi, a făcut să răsară şi dincolo de Prut soarele românismului, odată cu acel „ceas de aur” al Basarabiei; a făcut să dispară de pe Prut, dar şi din inimile noastre acea blestemată sârmă ghimpată; a făcut să fluture tricolorul şi să triumfe limba română şi scrisul latin pe pământul românesc al Basarabiei.

Poate mai mult decât oricare dintre noi, Grigore Vieru era convins, până în adâncul fiinţei lui, că există un singur popor românesc şi o singură limbă română; că Ştefan ce Mare este al nostru, al tuturor românilor, „de la Nistru pân’ la Tisa!”; că au fost şi vor fi „Trei culori şi-o singură iubire/Românească,/Trei culori şi-o singură vorbire/Românească,/Trei culori şi-o singură credinţă/Românească,/Trei culori şi-o singură fiinţă/Românească”. Cineva l-a caracterizat ca fiind „cea mai limpede conştiinţă a Basarabiei”. Eu aş îndrăzni să spun că nu numai a Basarabiei, ci a întregii Românii! Poate tocmai de aceea a avut şi atâţia duşmani. Dar l-au urât pigmeii, aceia pe care dascălul său şi al nostru de Limbă română, Mihai Eminescu, i-a numit „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte!”.

Poezia lui Grigore Vieru este, pe cât ar părea de simplă, pe atât de adâncă în înţelesuri şi în simboluri, fiindcă el a avut harul şi darul cuvântului scris. Dar a fost şi un truditor al acestuia. „Întâi să lucească în vârful peniţei stropul cel roşu al sângelui meu, pe urmă roua de pe iarbă!”. Poezia lui Grigore Vieru este tradiţională fiindcă pleacă de la „izvor”, iar acesta „curge” din folclorul românesc, din marile mituri ale românilor, din limba vechilor cronici şi din hrisoave. Este, în acelaşi timp, o poezie modernă, atât în privinţa versificaţiei, cât mai ales în privinţa marilor teme şi motive, cultivate de romantici: dragostea de patrie, viaţă şi moarte, viziunea cosmică, natura, iubirea.

Poezia lui Grigore Vieru s-a născut, cum spuneam, din harul şi darul cuvântului scris, dar s-a născut şi din sufletul său de român. Este deci o poezie profund românească, născută din miturile fundamentale ale poporului nostru, cum este, de exemplu, mitul jertfei sau al sacrificiului suprem în numele unui ideal înalt. Iar acesta nu poate fi altul decât cel închinat Patriei. Fiindcă numai acolo „Vine ziua aurindu-mi pâine./Vine seara aromându-mi vinul./Vine mama îndulcindu-mi gândul!”. Numai acolo „Pe izvor cu val de bine/Doina creşte, dor tot vine…”. Patriotismul poetului nu este unul de paradă, ci uneori capătă chiar accente de tristeţe: „De ce, o, Doamne/dăruit-ai/ochilor mei întristaţi/o Ţară atât de frumoasă/şi-ndureratului meu auz/un cântec atât de ales…”. Chiar şi „Casa văduvă şi tristă/De pe margine de Prut” poate deveni simbolul Basarabiei întregi, pentru că „Basarabia Română este ca un prunc cu inima în afara pieptului şi inima ei trebuie pusă la loc, în pieptul ei care este limba română”.

Dragostea de patrie şi de popor înseamnă, în acelaşi timp, şi dragostea pentru limba română, fiindcă „Pentru ea la Putna clopot bate,/Pentru ea ni-i teamă de păcate,/Pentru ea e bolta mai albastră –/Pentru limba noastră”. Ea, „limba noastră”, este şi limba mamei: „Pentru ea ninsori se cern din spaţii,/Pentru ea puternici sunt Carpaţii,/Pentru ea e caldă vatra poamei – /Pentru limba mamei”. Şi tot „limba noastră” este şi limba ţării: „Pentru ea noi văruim pereţii,/Pentru ea mai sunt răniţi poeţii,/Pentru ea cresc florile visării –/ Pentru limba ţării”. Iar această „limbă a ţării” este Limba română! Limba unei singure ţări: România.

O viaţă întreagă a visat să trăiască într-o singură Românie: „Dacă visul unora a fost şi este să ajungă în Cosmos, o viaţă întreagă am visat să trec Prutul, să-mi văd Ţara”. A visat clipa în care „toată obştea neamului nostru va serba izbândirea unui gând – ziua învierii naţionale” (Oct. C. Tăslăuanu). A trăit bucuria trecerii Prutului, dar s-a stins cu marea durere de a nu fi trăit sărbătoarea aceea a „izbânzii unui gând pribeag încă”!

Nu pot să nu amintesc că cele două teme fundamentale din poetica lui Grigore Vieru – Patria şi Mama – sunt cele două pietre de temelie ale operei sale poetice. Patria şi Mama, devenite teme-simbol, străbat ca un fir roşu întreaga sa creaţie poetică, se regăsesc împreună în versurile aceleaşi poezii: „Mamă,/Tu eşti patria mea! (…) Palmele tale –/Arăturile noastre (…) Basmaua –/Steag,/Zvâgnind/Cu inima…/Mamă,/Tu eşti patria mea!” . Mama este şi fiinţa miraculoasă, ce ar putea să meargă călcând „Pe seminţele ce zboară/Între ceruri şi pământ”. Mama simbol al înţelepciunii anilor ninşi: „Creştetul tău – Vârful muntelui/Coperit de nea”; dar şi Mama simbol al vieţii, prin maternitate: „Hai, puiu, nani-na,/Că mama te-a legăna,/Că mama te-a legăna,/Pe obraji, pe geana ta…”.

Dragoste de mamă? „Înseamnă neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă, limbă – totul. (…) Mama este copilăria noastră îmbătrânită”.

Grigore Vieru s-a apropiat de făptura mamei cu emoţie şi dragoste, fiindcă a simţit „Când m-am născut, pe frunte eu/Aveam coroană-mpărătească:/A mamei mână părintească,/A mamei mână părintească”. Deasupra mesei, când stă cu mama, se coboară parcă şi Dumnezeu: „Mama mea viaţa-ntreagă,/Stând la masă ea şi eu,/Se aşează între mine/Şi-ntre unul Dumnezeu”. De aceea a fost cuprins de tristeţe şi durere atunci când ea nu mai era: „Nu mai e măicuţa…/Frunzele cobor/Singurei copiii/Nu mai pot de dor/Şi-au purces să cate/Un zugrăvitor/Care să le-ntoarcă/Pe măicuţa lor…”.

Acum nu-l mai avem nici noi pe Grigore Vieru. A plecat şi ne-a lăsat orfani. Au trecut zece ani de la tristul şi neaşteptatul moment din ianuarie 2009. Însă cu toate acestea îl simţim mereu alături de noi. Nu vom putea vorbi niciodată despre Grigore Vieru la trecut. Fiindcă, de fapt, el nu a murit, ci a trecut în veşnicie. Va trăi veşnic prin opera sa. Pecetea sa, pe care şi-a pus-o pe limba română şi pe poezia românească, nu va dispărea niciodată. Fiindcă titanii sunt nemuritori. Iar Grigore Vieru este unul dintre ei. Nu numai al Basarabiei, ci al României. Un Eminescu al timpului nostru.

Ilie ŞANDRU

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.