Gheorghe Petraşcu – o pictură sinceră, unitară, coerentă | Informația Harghitei - jurnal independent
sâmbătă , 18 septembrie 2021
Home » Cultură » Gheorghe Petraşcu – o pictură sinceră, unitară, coerentă
Gheorghe Petraşcu – o pictură sinceră, unitară, coerentă

Gheorghe Petraşcu – o pictură sinceră, unitară, coerentă

Născut la Tecuci, în 1872, şi crescut doar de mamă, rămasă văduvă, Petraşcu şi-a petrecut copilăria în acest mic orăşel de provincie din care a ieşit doar după terminarea gimnaziului, atunci când a luat drumul liceului din Brăila. La liceu întâlneşte primul om care se interesează de formaţia lui spirituală: profesorul de ştiinţe naturale, care îl sfătuieşte să acorde mai multă atenţie desenului şi recunoscându-i talentul, îl sfătuieşte să se gândească la posibilitatea de a deveni artist. După bacalaureat, sub amintirea sugestiei profesorului pe care nu-l uitase, Petraşcu decide să urmeze studii de ştiinţe naturale şi, în paralel, de artă. Dar curând constată că de fapt vocaţia de pictor este cea reală şi renunţă la studiile de ştiinţe naturale pentru a se consacra exclusiv picturii.

Drept consecinţă a hotărârii de a deveni artist, renunţă la universitate şi se înscrie la Şcoala de Belle-arte din Bucureşti. Şcolile de artă, în vremea când Petraşcu îşi începea studiile, erau departe de a se bucura de o bună reputaţie printre artiştii cu veleităţi de independenţă, în toate marile centre de artă ale Europei. Ele erau discreditate din cauza metodelor de studiu şi a felului de artă care se propunea elevilor, una impregnată de un academism plat. În aşa condiţii, cei mai talentaţi şi originali dintre studenţi ajung uşor să se sustragă acestor influenţe şi să-şi constituie un drum propriu. Este cazul lui Petraşcu şi al unor alţi artişti, puţini la număr, cei mai buni din această generaţie.

Tânărul Petraşcu se putea mândri încă de atunci că a fost remarcat de Nicolae Grigorescu, pentru care nutrea o admiraţie care nu va slăbi în timpul întregii sale cariere, şi de G.D. Mirea. În 1898 termină şcoala de arte din Bucureşti şi după câteva intervenţii i se acordă o bursă la Paris. Aici s-a perfecţionat primind pe de o parte sfaturile câtorva artişti în viaţă, iar pe de alta lecţia şi mai bogată, mai ales în ce priveşte tehnica, pe care o putea lua din muzee. Comparativ cu Grigorescu, care, copiind mari maeştri, dovedeşte o înţelegere mai largă a picturii şi o mai bună metodă de formaţie, Petraşcu îşi urmează înclinaţiile spontane şi copiază puţin. Contrar a ceea ce s-a crezut uneori, Petraşcu este poate cel mai sigur de intuiţia şi ochiul său.

La recomandarea lui Grigorescu, ministrul şcolilor de atunci, Spiru Haret, îi puse la dispoziţie o bursă care îi permisese pictorului, după scurta şedere la München, să petreacă patru ani la Paris, să călătorească şi, în amintirea lui Grigorescu, să treacă pe la Barbizon. La Paris a studiat, asemeni multor alţi artişti români, la Academia Julian, a cărei influenţă în mişcarea independentă a picturii sfârşitului de secol XIX era imensă. Vara se întorcea în ţară şi încerca să-şi facă loc printre pictorii din Bucureşti. În 1900 deschide prima expoziţie personală la Bucureşti, la Ateneu. Este interesantă primirea de către public a unei arte deosebite de cea cu care amatorii şi presa oficială puteau fi obişnuiţi. Deşi succesul a fost evident, vânzarea a fost totuşi puţină.

Tot în 1900, Petraşcu participă, ca membru fondator, la constituirea Tinerimii artistice, prima asociaţie serioasă de arte la noi, după efemera Societate Ileana a lui Luchian. În continuare, Petraşcu e întâlnit aproape regulat atât la Tinerimea artistică, cât şi la Salonul Oficial, fiind continuatorul Expoziţiei artiştilor în viaţă. A început să câştige tot mai mult stima publicului, chiar dacă la mulţi prima impresie despre arta sa era neclară şi tindea adesea spre una nefavorabilă. Brutală în aparenţă, mai întunecată pentru ochii obişnuiţi cu armoniile clare, arta lui Petraşcu se inspira aproape numai de la unele lucrări mai convenţionale ale lui Grigorescu, din ultima sa fază. Maniera de a picta a lui Petraşcu se putea interpreta ca un ansamblu de forme violente, greoaie, in tonuri plumburii, uneori simplificate şi chiar deformate. Dar el creează subtile armonii cenuşii, în care intră toate nuanţele de griuri şi în care se formează un acord cu notele discrete de albastru şi roşu potolit.

Dincolo de latura aspră, aproape neplăcută a acestei picturi, limbajul este unul nou, diferit de al contemporanilor săi şi singurul adecvat pentru a prezenta impresiile, mesajul şi conştiinţa tânărului pictor. În autoportrete, Petraşcu s-a reprezentat adesea fără complezenţă pentru persoana sa, ceea ce este rar pentru un pictor. Cea mai adevărată imagine despre sine, cea mai elocventă, este portretul din 1907, care reprezintă un moment inspirat în cariera sa. Execuţie largă, păstoasă, forţă, simplitate, colorit cald şi discret, toate dovedesc faptul că artistul este stăpân pe mijloacele sale.

A călătorit şi în Italia, iar Veneţia l-a atras în mod deosebit. Ea nu e Veneţia acelor pictori care au devenit celebri interpretând-o, precum Corot, Monet sau Ziem. Cu elementele pe care le-a procurat cetatea dogilor, el şi-a construit un alt oraş: mai realist, mai material, cântărind mai greu, cu ceruri mai puţin transparente, cu palete mai întunecate, mai severe.

În Spania, la Toledo, peisajul aspru era parcă şi mai potrivit să vorbească sensibilităţii pictorului, prin locurile sale stâncoase şi clădirile vechi. Lumina, care în Veneţia părea cu totul lipsită de corp, aici căpăta mai multă consistenţă, izbea parcă obiectele, despărţind suprafaţa lor în zone clare şi zone întunecate. A vizitat şi Egiptul, dar ţărmul Nilului, cu lumina sa orbitoare, care decolorează anumite tonuri, nu putea fi pe placul unui pictor care trăieşte din nuanţe şi pentru care nici o pată de culoare nu e simplă, ci compusă din nenumărate fibre colorate puse unele lângă altele sau unele peste altele. Puţini sunt artiştii români care, asemeni lui Petraşcu, să-şi păstreze vie şi intensă curiozitatea toată viaţa. Sunt puţine motivele care-l inspiră. Portretele, dar numai o anumită categorie: autoportrete şi portrete ale membrilor familiei, rudelor şi ale câtorva prieteni, peisajele care pornesc de la aspect ale naturii care se potrivesc temperamentului său sever şi naturile statice, în număr impresionant, în care sunt înglobate şi florile. La portret, modelul este întotdeauna un personaj foarte cunoscut artistului, întâlnit zilnic şi studiat din punctul de vedere al caracterului, al trăsăturilor fizice şi morale. Soţia îi serveşte de multe ori ca model, copiii, de la o vârstă fragedă până la maturitate.

Nu-i plac tonurile amestecate, în care fiecare din culorile componente şi-au pierdut virtuţile. Gama cromatică nu este vastă, dar notele ce o compun sunt alese cu pricepere şi gust: griuri de toate felurile, de la cel aproape negru, la cel bătând în roz, albastru, verde, roşu, galben, portocaliu. Alburile, mai rare în lucrările de început, devin tot mai frecvente în ultima perioadă, dar nu sunt niciodată absolut pure, ele totdeauna reţin ceva din reflexele tonurilor înconjurătoare. În ultimii ani, Petraşcu şi-a clarificat mult paleta, dar fără a schimba elementele componente. Orchestraţia sa e redusă, dar sună just.

Floarea a fost mereu o temă predilectă pentru pictorii noştri. Grigorescu pictase buchete mari, flori de câmp sau de grădină, în vase, pe o masă de ţară sau plasate în vreun interior. Andreescu, mai ales în ultimul timp, când boala îi răpea posibilitatea de contact cu lumea exterioară. Luchian a făcut şi el la fel, mai ales în ultimii ani şi a dus totul la un alt nivel al sensibilităţii. Ceva mai târziu, Pallady s-a arătat şi el un interpret desăvârşit al unor asemenea subiecte. Şi Petraşcu are tablouri cu flori, iar pentru a exprima vioiciunea în colorit a petalelor umede, alege o pastă strălucitoare pe care o întinde cu un vârf de cuţit, pe care-l foloseşte şi pentru a produce impresia de transparenţă a unui vas. După ce aplică tuşe groase, cu o mişcare îndemânatică de cuţit rade culoarea şi lasă pe suport doar un strat subţire, cu întreruperi. Această tehnică dă impresia improvizaţiei şi a unei incontestabile spontaneităţi.

Unele tablouri ale lui Petraşcu ne duc cu gândul la Chardin. Este evident că sentimentul ce-l stăpâneşte pe pictorul român, curiozitatea cu care priveşte subiectul, gustul care-i dictează compoziţia şi cromatica şi entuziasmul în faţa naturii, toate ne amintesc de pictorul francez. Anul 1925 este unul important din viaţa lui Petraşcu, întrucât artiştii români, în unanimitate, l-au desemnat să primească premiul naţional pentru pictură, instituit cu un an înainte. Era normal ca în expoziţiile la care ţara noastră a fost invitată să participe, lucrările lui Petraşcu să figureze la loc de cinste alături de ale marilor înaintaşi Grigorescu şi Andreescu şi lângă unele semnate de cei mai de seamă contemporani cum erau Luchian, Pallady ori Steriadi. Astfel pânzele sale au fost expuse la Paris, Geneva, Barcelona, Haga, Amsterdam, Bruxelles şi Paris.

În 1936, reorganizându-se Academia Română, s-a hotărât ca la unul din locurile secţiei literar-filosofice să fie chemat un pictor. Petraşcu, cel mai cunoscut din generaţia  mai în vârstă, cea care dusese mai departe faima artei noastre, a devenit astfel primul artist român membru al savantei adunări. Un an mai târziu, în discursul de recepţie, care era o privire retrospectivă asupra picturii româneşti în secolul XIX, Petraşcu vorbea despre trecutul nostru plastic, iar Grigorescu, Andreescu şi Luchian primeau, prin vocea lui, omagiul la care aveau dreptul. Tot în 1937 se fonda Asociaţia Arta, ce întrunea pe cei mai reprezentativi pictori în viaţă, de unde Petraşcu n-a lipsit, şi anual asociaţia invita publicul să viziteze producţia membrilor săi.

Petraşcu, de la a cărui naştere se vor împlini anul acesta 145 de ani, avea o altă structură sufletească decât maeştrii timpului. El nu doreşte să facă tablouri deosebit de atrăgătoare, în care unele părţi să uimească, ci opere în care totul să fie la un nivel. Firea sa cerea o lucrare unitară, armonioasă, coerentă şi, pe cât posibil, completă. El urmăreşte o unitate de viziune, de compoziţie, de colorit şi de tratare şi prin asta oferă contemporanilor şi urmaşilor o lecţie despre cum se cuvine executată o pictură care să-şi merite menirea.

Cosmina Marcela Oltean

 

Comentarii:

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.